TRAIAN FILIP

Mustăţi albe, surâs stăpânit, aer aspru în înfăţişare contrastând cu blândeţea expresiei şi comportamentului. Degetele ca trestia, fruntea amplă, sprâncene marcate care dau forţă ochilor, buzele strânse. Tenacitate, caracter rectiliniu, distincţie şi eleganţă, agerime. O remarcabilă disciplină interioară se manifestă mai ales în conversaţiile ordonate, sistematice, ferite de explozii temperamentale sau de izbucniri afective. Cu gesturi precise se afundă într-un fotoliu, se plimbă într-un salon, trece prin mulţimile de la Dom, urcă treptele spre casă. în preajma lui domneşte discreţia. Caută să ştie despre cei cu care întreţine o conversaţie atât cât este necesar. S-ar spune: diplomaţie. N-ar fi greşit. Gândirea lui întrebuinţează instrumente logice nu afective. El caută să convingă nu să tulbure, calmul pare o condiţie a căutării şi impunerii adevărului. Se autodefineşte dialectic: «am trăit mai mult în Occident, sub influenţa decisivă a culturii franceze. Injoncţiunea anglo-saxonă am acceptat-o, dar nu m-am îndepărtat de matca galică. Am vorbit franţuzeşte de mic copil. Guvernanta mea era elveţiană. în decursul studiilor secundare am luat permanent lecţii de franceză… Cuvinte alese despre învăţământul din România interbelică – mai bun decât cel francez. Copilul ocupat cu şcoala numai dimineaţa, avea răgaz după-amiază pentru lecţii particulare… Ne plimbăm prin centrul istoric al Milanu-lui, prin galerii, lăsând impresiile să se transforme în sentimente şi convingeri. Ne vedem pentru prima oară în această iarnă milaneză, dar am vorbit la telefon încă de acum patru ani, când Gustav Pordea devenise, pe neaşteptate, protagonist al unei campanii infame. Apărarea tenace, înlăturarea loviturilor incorecte şi laşe, forţa şi resursele inepuizabile de argumente şi documente l-au ajutat să înfrângă nu o persoană, ci un grup organizat de publicişti venali şi o revistă care, în urma acestui eşec, s-a scufundat în faliment. Gustav Pordea s-a prezentat, la vârsta sa (purtată cu cinste şi curaj), ca un cavaler care ştie să mânuiască fără greş şi capa şi spada.

Excursul biografic l-am purtat în faţa maşinii de scris, în orele cenuşii ale metropolei italiene, fie în biroul editurii, fie în saloanele somptuoase ale dlui J.C.Drăgan, unde convorbirea ia aspect teatral şi comentariile oaspeţilor se orchestrează simfonic. Un prim grup de răspunsuri vizează familia, copilăria şi tinereţea personajului nostru.

GENERAŢIA UNIRII

– Copilăria mea coincide cu epoca de aur a neamului românesc: aveam patru ani în momentul consfinţirii marei uniri la Trianon. Faza aşa-zicând preparatorie a vieţii mele e deci legată de anii care separă răsboaiele mondiale. Ca român, cu o ascendenţă saxonă prin ramura maternă a tatălui meu (înrudit cu familia baronului Brucken-thal), şi cu alta maghiară pe latura maternă a mamei mele (de Izsàky), eu reprezint chintesenţa etnică a Transilvaniei (grefele străine fiind ele-însele pur ardelene). Familia noastră este originară din Banat. în cartea sa din 1892 asupra familiilor româneşti din Transilvania, Cavalerul loan de Puşcariu a afirmat că patronimele care încep cu POR sunt de origine celtă (ca şi la străini:Po/*chester în Anglia, Portago în Spania etc.), şi că prefixul arjî corespuns unei condiţii sociale privilegiate, de unde şi acel «Por împărat» din basmele populare româneşti. într-un trecut foarte îndepărtat, pe timpul marei epidemii de ciumă neagră din secolul al XIV-lea, mulţi locuitori din Sudul Transilvaniei au migrat spre Nord, unde se părea că epidemia făcuse mai puţine ravagii (ea a ajuns până în Anglia, cu aproape două milioane de victime). In Banat mai există şi astăzi o localitate denumită>>>> mai departe aici >>>>

Născut la 6 iunie 1834, poetul Al. Sihleanu şi-a petrecut copilăria la moşia tatălui său din Sihlea (Buzău). Evocând acele vremuri, poetul scria: „Frumoase locuri, verde câmpia, Unde junia mi-am petrecut.”

Sora sa, Elena Sihleanu, a trăit în aceeaşi ambianţă şi a urmat în parte acelaşi destin, cu singura deosebire că paginile literare ce ni le-a lăsat văd abia acum lumina tiparului, după mai bine de o sută treizeci de ani. Când Al. Sihlea­nu, după studiile făcute într-un pension din Bucureşti, la 18 ani, este trimis la Paris să-şi continue studiile, sora sa îl urmează şi face două memorabile călătorii, una în 1852, de la 3 mai la 18 octombrie, şi a doua de la 1 mai 1853 la 8 iunie 1854. Ea scrie în stil epistolar, face o relatare amănunţită, arătînd ceea ce o emoţionează şi o preocupă la această vârstă. Din paginile ei se iveşte un Paris de adolescenţă, vesel, inteligent, cu lume manierată şi cultă, care se ocupă cu teatrul, concertele şi seratele, cu voiajul în diligenţă, în vapor, în tren, care se plimbă pe bulevarde şi face cumpărături în mici magazine luxoase. Această fată valahă scrie şi vorbeşte franţuzeşte ca în limba maternă. Educaţia primită este o educaţie de ar­tist, care dansează, cântă la pian, se întâlneşte la spectacole şi concerte, în diferite saloane sau baluri cu lumea bună a Parisului balzacian. Observăm din această scurtă cronică ce preţ se punea pe bunul gust cultivat atent şi întreţinut prin lecturi şi călătorii, prin aceste prilejuri provocate pentru comparaţii şi informaţii.

Modul de a vedea lumea, de a-şi expri­ma emoţiile nu trădează numai o sensi­bilitate şi un mod liric de a trăi, ci cultura şi rafinamentul aristocratic propriu familiilor de rasă din Ţara Românească, pe care unii ţin să le mai vadă barbare, crescând între pădure şi salon, ceea ce poate fi o reuşită imagine literară, dar o inexactă interpretare a realităţii sociale şi psihice în epocă. Argumentul cel mai concludent ni-l aduce>>>> mai departe aici >>>>

Când anumite tratative cu forţele întunericului devin delicate şi periculoase, se cere mijloacelor de comunicaţii de massă: silezio stampa! În felul acesta spiritele se potolesc, agitaţia se mută în altă parte, locul senzaţionalului în ordinea distribuţiei noutăţilor fiind substituit de alte evenimente. Cam aşa ceva s-a petre­cut în România, după revoluţia din decembrie. S-a impus unor personalităţi (nedreptăţite înainte, de-a dreptul persecutate azi) retragerea la domiciliu, demi­terea din funcţii. Desigur, această retragere nu este voluntară şi ea ne aminteşte de Judecăţile şi sancţiunile atribuite celor răspunzători de mari daune sau de complicitate la genocid. În timpul celui de-al doilea război mondial. Deşi neinclusă în legislaţia clasică apartenenţa politică la curentele de dreapta a fost de regulă drastic sancţionată, mai ales sub aspectul ra­sismului, delict adesea vag, pur teoretic (la Eliade, la Cioran), uneori poate chiar inofensiv. Extrem de severi în privinţa condamnării fascismului, italienii au admis ei înşişi schimbarea la faţă (cazul Aldo Moro) şi n-au împiedicat pe cel ce avea să devină cel mai mare ziarist al Italiei, Indro Montanelli, să-şi desfăşoare nestingherit activitatea de istoric, scriitor şi Jurnalist, autoritar creator de opinie. După anii de plumb, care au apăsat România mai mult ca oricare altă ţară din Estul Europei, se ridică din nou problema responsabilităţii scriitorului (şi intelec­tualului în genere) faţă de actul politic şi de orientarea curentelor oficiale. S-a instituit un delict unic în analele presei: participarea la eshibiţiile cultului personalităţii. Această participare nu este reproşată maselor, căci ele nu greşesc, nu se ploconesc lucrând sub puterea unor impulsuri mistice, iar adesea reacţionând cu inconştienţa unor roboţi. Cel puţin aşa s-a pretins, când s-a deslănţuit caccia alle streghe, când apele Carpaţilor au început să intre în propria matcă şi când vechi şi noi rânduieli caută să restruc­tureze nu numai economia, industria, viaţa politică, ci şi conştiinţa oamenilor grav afectată de intemperii. Incendiul a mistuit chiar din primul moment faţada de paradă a comunismului, presa care a întreţinut ceremonialul osanalelor şi teroarea. Au căzut ziduri şi pilaştri şi pe ruinele lor au apărut alte edificii, care par imaginate de un arhitect cuprins de febră şi nelinişte. Pe noua scenă a presei vechii actori joacă roluri diferite, scriu de pe alte poziţii, abordează teme şi fac polemici care, odinioară, erau rezervate numai celor extrem de curajoşi sau extrem de nebuni. Fără cenzură, fără condeie în lanţuri, şi totuşi… Până acum, noua promoţie de ilegalişti, foşti deţinuţi politici ieşiţi din închisori, este extrem de săracă. Predomină disidenţii, refugiaţii politici scăpaţi în lume, contestatarii şi protestatarii care, într-un fel sau altul, au dat dovadă de putere de sacrificiu şi de curaj în înfruntarea dictaturii. Adesea aceste>>>> mai departe aici>>>>

„La început – scrie F. W. Bain –, cînd Tvaştri (creatorul divin) se apucă să creeze femeia, îşi dădu seama că folosise toate materialele pentru crearea bărbatului şi că nu-i mai ră­măsese materiale consistente. După ce se gîndi puţin, procedă astfel: luă rotunjimea lunii şi sinuozităţile plantelor agăţă­toare, tenacitatea cîrceilor de volbură şi tremurul frunzelor de iarbă, mlădierea trestiei şi farmecul florii, uşurinţa frunzelor şi forma trompei elefantului, privirea căprioarei şi coeziunea roiului de albine, bucuria zglobie a razelor de soare, plînsul norilor şi nestatornicia vîntului, timiditatea iepurelui şi înfu­murarea păunului, moliciunea pieptului de papagal şi durita­tea diamantului, dulceaţa mierei şi cruzimea tigrului, căldura focului şi răceala zăpezii, vorbăria gaiţei şi gînguritul porum­belului, perfidia cocorului şi fidelitatea raţei sălbatice şi, amestecînd toate acestea, creă femeia şi i-o dărui bărbatului.” O idee complexă ne urmăreşte. Aceea că, în subsolurile socialului, există numeroase constelaţii intime care exercită o presiune sensibilă şi constantă asupra societăţii externe. Dar societatea externă nu rămîne inertă la această presiune şi opune o rezistenţă cu caracter conservator faţă de tendinţele de în­noire, stăvilind, atunci cînd este cazul, acţiunile de dezintegrare tot aşa cum le stimulează pe cele de propăşire. Realitatea socială are o parte nevăzută, partea afectivă a omului, care se mulează după mediul extern, dar care nu rămîne pa­sivă şi se dezvoltă potrivit legilor sale proprii, potrivit struc­turilor preferenţiale, aşa încît ne înfăţişează un necontenit joc între spontaneitate şi creativitate. Ca şi în fizica atomică, unde mişcarea particulelor este dirijată şi înrîurită cu ajutorul oglinzilor magnetice, în societatea externă, al cărei cadru nu este întotdeauna vizibil şi deseori apare abia sugerat, sistemul etic are funcţia unei centuri de protecţie. Ceea ce duce la alcă­tuirea microclimatului în care evoluează personajele sînt re­laţiile preferenţiale, la nivelul grupurilor mici, sînt afectele şi raporturile spirituale. Sfera unei opere literare păstrează un echilibru logic între instituţiile de suprastructură şi inter-relaţiile preferenţiale, dar ea omite cu bună ştiinţă o întreagă gamă de fenomene şi procese fundamentale ale existenţei so­ciale. Forţele şi relaţiile de producţie sînt, în cazul nostru, abia schiţate, dar liniamentele lor trec în mod necesar prin viaţa fiecărui individ, impunîndu-i>>>> mai departe aici >>>>

Luni, 27 aprilie 1987

Vorbind despre casa în care ne aflăm:

- Aici a fost, pe vremuri, înainte de diktat, consulatul Suediei. După aia, au stat aici vreo şapte familii, sus şi jos, că această casă era gândită pentru mai multe persoane, cu o scară interioară. S-a pus în vânzare cu vreo şapte ani în urmă. Cu tupeul meu, m-am dus la primar şi i-am spus: Nu vreţi să goliţi casa asta pentru mine? – Da, mi-a răspuns el, deşi în ultima vreme vă învăluiţi, aşa… Am cumpărat toată casa împreună cu Nae Prelipceanu, poet şi prozator, uneori aiurit, bun prozator; a lucrat la Tribuna mai mulţi ani. Divorţase şi s-a căsătorit cu Denisa Comănescu, poetă. Casa a costat 600.000, reparaţiile vreo 200.000. acum vreo două luni am achitat-o. Spunea Esenin: „poeţilor parale nu li se dau deloc”.

Dacă mă lăsaţi, pun versurile alea. Ştiu că eu actor foarte bun, Ovidiu Iuliu Moldovan, mare actor şi foarte serios. N-o să-i convină dlui Deaconescu, dar e ardelean…

Tuşeşte, apasă pe un buton, după ce a pus aparatul în priză. Trage pe nas, zice:

- Ceva nu-i în regulă.

- Acolo e o priză! spune Deaconescu şi ia prelungitorul.

Alexandru are obrajii scobiţi, gura sfărâmată, e galben, are ochii halucinanţi şi în ei se sting culorile. Ochii devin enormi, profund dezamăgiţi şi pustiiţi. Părul tras spre ceafă ca nişte fuioare gri-cenuşii. Degetul mic al mâinii stângi are noduri de rădăcini. Ascultăm: „Adio, iubiri de altădată, adio-/ Frânt ulmul iubirii şi-a-ntors rădăcinile-n vânt./ Toate-uitării./ Ca pe o limbă ce n-aş mai vorbi-o,/Deşi cu vorbele ei am rostit cel mai pur jurământ./Pe masă, în faţă, paharul gol./Pasărea inimii-n piept – ca-ntr-o cuşcă./ Tu – undeva la celălalt pol./Aici, amintirea – viperă care mă muşcă./ Unde-mi sunt ochii de-atunci, ţie fidelă oglindă?/Inima unde-i, aceea vibrând în lumina de-atunci?/ În şerpii lemnoşi pădurea uitării-a-nceput să-ţi cuprindă chipul fragil…/Şi umbrele lungi.

C.P. 51

Când rosteşte cuvintele „viperă care mă muşcă” glasul lui se preface în geamăt.

- Ioane, asta-i cumplită! adaugă Alexandru, scuturându-şi ţigara.

Pijama, papuci, halat cu guler vişiniu. Îşi strâmbă faţa cu degetele, îşi rupe gura cu degetele, creţuri lungi la ochi spre urechi, la obraji, pe frunte, tot numai linii şi cute. În patul pe jumătate desfăcut, chemându-l ca o raclă, haine negre pe speteaza scaunului de alături. Ia aminte, din aparat se iveşte Autoportretul.

- La ce te-ai gândit scriindu-ţi “autoportretul”?

- Să se termine odată. Tu nu te gândeşti, cu atâţia nespecialişti, să ne lase să scriem că ştim meserie? S-a văzut că ştim să facem şi reviste, ştim să facem şi edituri, să ne scriem şi cărţile fără temenele, că tot în limita partidului ne înscriem.

Alexandru ia cartea lui Picu Pătruţ şi-mi recomandă să citesc ultima filă. Apoi continuă:

- La 1840 câte realizări de spiritualitate românească au fost. Cu simplitatea omului simplu, fiecare clipă o vede ca printr-o lumină. Ce cultură e asta? Trebuie să ne salveze biserica; avem case de editură unde ar trebui să ne facem datoria faţă de cultură română. De ce trebuie să se recurgă la subterfugiu. Sigur, biserica ne-a ţinut cât ne-a ţinut, dar când tu ai toate instrumentele culturii, să recurgi la factori externi ca să-ţi salvezi conştiinţa naţională, nu dovedeşti nici curaj, nici înţelepciune, ci laşitate. Zece ani a grevat la buget cheltuielile de producţie care au atins 285.000 de lei. Hârtie, tipar, clişee. Desigur, cartea lui Picu Pătruţ nu e tot ce poate fi mai bun, dar e un lucru deosebit. Să rupi supracoperta, ca să nu se vadă cine a făcut-o. Se transmuta din an în an, vreme de zece ani, iar investiţia te apasă. Şi ăştia te belesc, faci puşcărie pentru un sfert de milion. Mă cuprinde o revoltă fără margini… Lucrurile trebuiau făcute, scoase cărţi bune, cât mai bune. Noroc cu protectorii, cu Ghişe care închide ochii, altfel mă executau imediat.Se ridică şi se duce să>>>> mai departe aici >>>>