TRAIAN FILIP

Luni, 27 aprilie 1987

Vorbind despre casa în care ne aflăm:

- Aici a fost, pe vremuri, înainte de diktat, consulatul Suediei. După aia, au stat aici vreo şapte familii, sus şi jos, că această casă era gândită pentru mai multe persoane, cu o scară interioară. S-a pus în vânzare cu vreo şapte ani în urmă. Cu tupeul meu, m-am dus la primar şi i-am spus: Nu vreţi să goliţi casa asta pentru mine? – Da, mi-a răspuns el, deşi în ultima vreme vă învăluiţi, aşa… Am cumpărat toată casa împreună cu Nae Prelipceanu, poet şi prozator, uneori aiurit, bun prozator; a lucrat la Tribuna mai mulţi ani. Divorţase şi s-a căsătorit cu Denisa Comănescu, poetă. Casa a costat 600.000, reparaţiile vreo 200.000. acum vreo două luni am achitat-o. Spunea Esenin: „poeţilor parale nu li se dau deloc”.

Dacă mă lăsaţi, pun versurile alea. Ştiu că eu actor foarte bun, Ovidiu Iuliu Moldovan, mare actor şi foarte serios. N-o să-i convină dlui Deaconescu, dar e ardelean…

Tuşeşte, apasă pe un buton, după ce a pus aparatul în priză. Trage pe nas, zice:

- Ceva nu-i în regulă.

- Acolo e o priză! spune Deaconescu şi ia prelungitorul.

Alexandru are obrajii scobiţi, gura sfărâmată, e galben, are ochii halucinanţi şi în ei se sting culorile. Ochii devin enormi, profund dezamăgiţi şi pustiiţi. Părul tras spre ceafă ca nişte fuioare gri-cenuşii. Degetul mic al mâinii stângi are noduri de rădăcini. Ascultăm: „Adio, iubiri de altădată, adio-/ Frânt ulmul iubirii şi-a-ntors rădăcinile-n vânt./ Toate-uitării./ Ca pe o limbă ce n-aş mai vorbi-o,/Deşi cu vorbele ei am rostit cel mai pur jurământ./Pe masă, în faţă, paharul gol./Pasărea inimii-n piept – ca-ntr-o cuşcă./ Tu – undeva la celălalt pol./Aici, amintirea – viperă care mă muşcă./ Unde-mi sunt ochii de-atunci, ţie fidelă oglindă?/Inima unde-i, aceea vibrând în lumina de-atunci?/ În şerpii lemnoşi pădurea uitării-a-nceput să-ţi cuprindă chipul fragil…/Şi umbrele lungi.

C.P. 51

Când rosteşte cuvintele „viperă care mă muşcă” glasul lui se preface în geamăt.

- Ioane, asta-i cumplită! adaugă Alexandru, scuturându-şi ţigara.

Pijama, papuci, halat cu guler vişiniu. Îşi strâmbă faţa cu degetele, îşi rupe gura cu degetele, creţuri lungi la ochi spre urechi, la obraji, pe frunte, tot numai linii şi cute. În patul pe jumătate desfăcut, chemându-l ca o raclă, haine negre pe speteaza scaunului de alături. Ia aminte, din aparat se iveşte Autoportretul.

- La ce te-ai gândit scriindu-ţi “autoportretul”?

- Să se termine odată. Tu nu te gândeşti, cu atâţia nespecialişti, să ne lase să scriem că ştim meserie? S-a văzut că ştim să facem şi reviste, ştim să facem şi edituri, să ne scriem şi cărţile fără temenele, că tot în limita partidului ne înscriem.

Alexandru ia cartea lui Picu Pătruţ şi-mi recomandă să citesc ultima filă. Apoi continuă:

- La 1840 câte realizări de spiritualitate românească au fost. Cu simplitatea omului simplu, fiecare clipă o vede ca printr-o lumină. Ce cultură e asta? Trebuie să ne salveze biserica; avem case de editură unde ar trebui să ne facem datoria faţă de cultură română. De ce trebuie să se recurgă la subterfugiu. Sigur, biserica ne-a ţinut cât ne-a ţinut, dar când tu ai toate instrumentele culturii, să recurgi la factori externi ca să-ţi salvezi conştiinţa naţională, nu dovedeşti nici curaj, nici înţelepciune, ci laşitate. Zece ani a grevat la buget cheltuielile de producţie care au atins 285.000 de lei. Hârtie, tipar, clişee. Desigur, cartea lui Picu Pătruţ nu e tot ce poate fi mai bun, dar e un lucru deosebit. Să rupi supracoperta, ca să nu se vadă cine a făcut-o. Se transmuta din an în an, vreme de zece ani, iar investiţia te apasă. Şi ăştia te belesc, faci puşcărie pentru un sfert de milion. Mă cuprinde o revoltă fără margini… Lucrurile trebuiau făcute, scoase cărţi bune, cât mai bune. Noroc cu protectorii, cu Ghişe care închide ochii, altfel mă executau imediat.Se ridică şi se duce să>>>> mai departe aici >>>>