TRAIAN FILIP

Mustăţi albe, surâs stăpânit, aer aspru în înfăţişare contrastând cu blândeţea expresiei şi comportamentului. Degetele ca trestia, fruntea amplă, sprâncene marcate care dau forţă ochilor, buzele strânse. Tenacitate, caracter rectiliniu, distincţie şi eleganţă, agerime. O remarcabilă disciplină interioară se manifestă mai ales în conversaţiile ordonate, sistematice, ferite de explozii temperamentale sau de izbucniri afective. Cu gesturi precise se afundă într-un fotoliu, se plimbă într-un salon, trece prin mulţimile de la Dom, urcă treptele spre casă. în preajma lui domneşte discreţia. Caută să ştie despre cei cu care întreţine o conversaţie atât cât este necesar. S-ar spune: diplomaţie. N-ar fi greşit. Gândirea lui întrebuinţează instrumente logice nu afective. El caută să convingă nu să tulbure, calmul pare o condiţie a căutării şi impunerii adevărului. Se autodefineşte dialectic: «am trăit mai mult în Occident, sub influenţa decisivă a culturii franceze. Injoncţiunea anglo-saxonă am acceptat-o, dar nu m-am îndepărtat de matca galică. Am vorbit franţuzeşte de mic copil. Guvernanta mea era elveţiană. în decursul studiilor secundare am luat permanent lecţii de franceză… Cuvinte alese despre învăţământul din România interbelică – mai bun decât cel francez. Copilul ocupat cu şcoala numai dimineaţa, avea răgaz după-amiază pentru lecţii particulare… Ne plimbăm prin centrul istoric al Milanu-lui, prin galerii, lăsând impresiile să se transforme în sentimente şi convingeri. Ne vedem pentru prima oară în această iarnă milaneză, dar am vorbit la telefon încă de acum patru ani, când Gustav Pordea devenise, pe neaşteptate, protagonist al unei campanii infame. Apărarea tenace, înlăturarea loviturilor incorecte şi laşe, forţa şi resursele inepuizabile de argumente şi documente l-au ajutat să înfrângă nu o persoană, ci un grup organizat de publicişti venali şi o revistă care, în urma acestui eşec, s-a scufundat în faliment. Gustav Pordea s-a prezentat, la vârsta sa (purtată cu cinste şi curaj), ca un cavaler care ştie să mânuiască fără greş şi capa şi spada.

Excursul biografic l-am purtat în faţa maşinii de scris, în orele cenuşii ale metropolei italiene, fie în biroul editurii, fie în saloanele somptuoase ale dlui J.C.Drăgan, unde convorbirea ia aspect teatral şi comentariile oaspeţilor se orchestrează simfonic. Un prim grup de răspunsuri vizează familia, copilăria şi tinereţea personajului nostru.

GENERAŢIA UNIRII

– Copilăria mea coincide cu epoca de aur a neamului românesc: aveam patru ani în momentul consfinţirii marei uniri la Trianon. Faza aşa-zicând preparatorie a vieţii mele e deci legată de anii care separă răsboaiele mondiale. Ca român, cu o ascendenţă saxonă prin ramura maternă a tatălui meu (înrudit cu familia baronului Brucken-thal), şi cu alta maghiară pe latura maternă a mamei mele (de Izsàky), eu reprezint chintesenţa etnică a Transilvaniei (grefele străine fiind ele-însele pur ardelene). Familia noastră este originară din Banat. în cartea sa din 1892 asupra familiilor româneşti din Transilvania, Cavalerul loan de Puşcariu a afirmat că patronimele care încep cu POR sunt de origine celtă (ca şi la străini:Po/*chester în Anglia, Portago în Spania etc.), şi că prefixul arjî corespuns unei condiţii sociale privilegiate, de unde şi acel «Por împărat» din basmele populare româneşti. într-un trecut foarte îndepărtat, pe timpul marei epidemii de ciumă neagră din secolul al XIV-lea, mulţi locuitori din Sudul Transilvaniei au migrat spre Nord, unde se părea că epidemia făcuse mai puţine ravagii (ea a ajuns până în Anglia, cu aproape două milioane de victime). In Banat mai există şi astăzi o localitate denumită Pordeanu (judeţul Timiş, între localităţile Beba-Veche şi Cenad), şi nu e imposibil ca aceasta să fi fost forma iniţială a numelui nostru, scurtat – poate conform uzanţelor locale – după stabilirea în Sălaj. Este vorba, bineînţeles, în mare parte de supoziţii, dar acestea par să se sprijine totuşi pe câteva elemente reale. Documente oficiale maghiare de la acea epocă (a cnejilor) arată cum anumite domenii din Banat, părăsite de proprietarii lor, refugiaţi la Nord din cauza ciumei, au fost apoi alocate (donate), prin deciziile împuterniciţilor unguri locali şi în numele regelui, cu deosebire la unguri de curând stabiliţi în regiunile devastate. Amănunte se găsesc în monumentala lucrare a profesorului Ştefan Pascu asupra Transilvaniei, anume menţiunea cu data exactă a «donaţiei» ca terra vacua a unui astfel de domeniu părăsit, care aparţinuse unui Pordeanu. De la noul său punct de sprijin din Sălaj, nucleul familiei Pordea s-a îndreptat apoi spre regiunea Someşului, unde se regăseşte reînstărită în secolul al XVII-lea. Pentru ca, un veac mai târziu şi în oarecare măsură graţie lui Samuil Bruckenthal, guvernator timp de treisprezece ani, să beneficieze acolo de unele avantaje.

Acei douăzeci de ani au fost deosebit de importanţi atât pentru naţ’unea română, cât şi pentru Europa. A fost perioada în cursul căreia fiecare popor european – chiar şi cele baltice – a putut să-şi creeze statul său naţional. Şi desigur, pentru că a marcat momentul prăbuşirii simultane a imperiilor limitrofe. în această privinţă, reproşurile formulate contra destrămării dublei monarhii – invocându-se nefasta evoluţie internaţională ulterioară – nu sunt valabile. Nu fărâmiţarea Europei orientale {balcanizarea ei) a dus la tragicele evenimente care au urmat, ci expansionismul Germaniei lui Hitler, marasmul democraţiilor occidentale şi obstrucţionismul statelor învinse – Ungaria şi Bulgaria – care s-au opus tentativelor de amenajare coherentă a Europei de Est, în care Titulescu a avut un rol covârşitor. Insist asupra acestui aspect, asupra faptului că generaţia mea este generaţia unirii, marcată de realizarea idealului naţional, pentru că integrarea naţional-teritorială a fiecărui popor a fost atunci şi trebuie să fie în toate timpurile fundamentul geo-politic al oricărui fel de organizare a Europei.

– O privire asupra studiilor dvs.

Studiile primare şi secundare la Cluj-Napoca, cele universitare la Bucureşti (licenţa în drept) şi doctoratul în drept şi ştiinţe politice la Cluj. Suntem o familie de jurişti: tatăl meu era avocat, bunicul meu matern de asemenea, şi se mai găsesc alţii în ascendenţa mea, deopotrivă şi câţiva magistraţi. Tatăl meu a ţinut să iau doctoratul la Cluj, deoarece un frate de-al lui, unchiul meu Iuliu, decedat în pragul maturităţii, obţinuse acolo titlul de doctor «sub auspiciis regis et imperatoris». Acest titlu se acorda celor ce obţineau menţiunea eminent de la prima clasă primară până la ultimul examen de doctorat. Laureatului i se oferea un inel cu cifrul împăratului (Francise-Josif) – acesta se afla în posesia noastră, dar a rămas în Ţară – şi un banchet prezidat de un reprezentant al Ministerului Instrucţiei. Timpuri şi moravuri apuse. In ceea ce mă priveşte, între licenţă şi doctorat, mi-am făcut serviciul militar la Regimentul de Gardă Călare şi la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie din Târgovişte. Am făcut apoi studii la Londra, la binecunoscuta High School of Economics and Political Science, studii completate mai târziu la Academia de Drept Internaţional din Haga.

– Amintiri din anii de şcoală?…

– Înainte de toate, ţin s-o repet, amintirea Ardealului transfigurat de acea unire, care nu era numai consecinţa unei victorii, ci prin ea însăşi o grandioasă împlinire. Adaug că, în anii României Mari, noi, românii din Transilvania ne-am arătat deschişi şi prietenoşi faţă de minoritarii unguri, voind să uităm trecutul, să împletim un început de sinceră înfrăţire între neamuri; ne-am lovit însă de suspiciune şi de refuz. Refuzul care cred că acompaniază lipsa de inteligenţă a inimii. Cooperarea româno-maghiară nu a fost deci posibilă; dacă ea se va produce în viitor – aşa nădăjduiesc – va fi în condiţii foarte diferite.

GEOGRAFIE IN MIŞCARE

– Una din cărţile dvs se deschide cu un citat semnificativ privind viziunea şi filosof ia dvs de viaţă: «L’histoire n’est que la géographie en mouvement». Rădăcinile dvs au rămas înfipte în solul patriei originare, pe care aş dori să ştiu cum aţi cunoscut-o?

– Prin vizite la bunici, deplasări cu automobilul pentru weekend-uri şi de sărbători, vilegiaturi… Tot vara, an după an, am cunoscut devreme şi Occidentul: Italia, Franţa, Belgia. Călătorii cu părinţii şi cu sora mea, Livia. Ultimii patru ani liceali, Livia i-a petrecut în Franţa, la o reputată instituţie: Colegiul din Bouffémont, la nord de Paris. Venea în vacanţe acasă, uneori mă duceam eu însumi să o vizitez, împreună cu mama mea. Călătoriile contribuie substanţial la lărgirea orizonturilor tineretului, la formarea unei culturi temeinice, alături de lectură, bineînţeles. Atunci, ca şi mai târziu, soarta mi-a oferit largi avantaje pe ambele planuri. Dar au venit apoi năpraznic Diktatul de la Viena şi răsboiul din Est. Două evenimente care îmi apar oarecum înlănţuite, nu pentru că recuperarea provizorie a Basarabiei ar fi compensat provizoria pierdere a Ardealului de Nord, ci datorită succesiunii lor rapide. Oricum, indiferent cum şi sub ce formă se desvolta atunci ofensiva anti-comunistă, acţiunea întreprinsă justifica – dacă nu chiar impunea – alăturarea unei ţări direct ameninţate, abandonată de aliaţii ei din Vest şi ciuntită de jur-împrejur. Eu cred că românii nu au «trecut Prutul» pentru a fi alături de nemţi. Ei ar fi făcut acest pas chiar dacă în locul nemţilor ar fi fost chinezi sau hotentoţi. Participarea românească era forţată şi obligatorie, ea nu ştergea întru nimic resentimentul tuturor românilor faţă de Hitler, pentru Diktatul său. Desigur, ar fi fost preferabil să se reia Basarabia fără Transnistria, şi ca nici un român -nici unul – să nu fi acceptat Crucea de Fier, atâta vreme cât nedreptatea de la Viena nu era reparată. Alături de Ordinul Mihai Viteazul mai ales, Crucea de Fier pe pieptul eroilor era un dureros şi inadmisibil nonsens, primul simbolizând cucerirea Transilvaniei, a doua sfârte-carea ei brutală de către străini. Chiar şi detaliile cântăresc uneori greu.

– Aţi fost pe front?

– Mă găseam în Franţa când s-a produs mobilizarea. M-am reîntors de la Paris pentru a îmbrăca uniforma ca sublocotenent de rezervă. Am fost repartizat la început la partea sedentară a Diviziei 1 Cavalerie, apoi am făcut act de prezenţă pe front, şase luni în linia întâia. După retragerea din Moldova, am fost evacuat şi, în sfârşit, demobilizat. Revenind la Bucureşti cu ocazia unei permisii, în anul 1942, m-am prezentat la concursul diplomatic al Ministerului Afacerilor Străine. A trebuit să mai aştept. Sora mea era măritată cu Max Auşnit şi cât timp nemţii mai erau în Ţară, era greu de admis ca un cumnat al marelui industriaş să «intre la Externe». După 23 august, mi s-a acordat gradul de secretar de legaţie. Voi trece fugitiv prin mai multe direcţii ale Ministerului, pentru a fi apoi numit la Legaţia României din Olanda.

Tot în decursul anilor de răsboi, am scris o piesă de teatru, pe care am prezentat-o anonim Teatrului Naţional din Cluj, refugiat atunci la Timişoara. Mi-a fost acceptată. Era o comedie uşoară de stil parizian, intitulată «Flux şi reflux». O altă piesă, o dramă scrisă la aceeaşi epocă şi depusă tot anonim, a fost acceptată şi la Bucureşti. Doar cea din Cluj a fost reprezentată în 1946. în Capitală, regizorul şi actorii fuseseră desemnaţi. L-am cunoscut atunci şi pe Tudor Vianu, care era directorul Teatrului Naţional. Dar, am întâmpinat anumite rezistenţe; lucrurile se precipitau pe toate planurile într-o cadenţă rapidă; timpurile erau neprielnice afirmării artistice.

– Aţi mai scris literatură?

– O piesă istorică în limba franceză intitulată «Contretemps» (acţiunea se petrecea la curtea lui Ludovic al XIV-lea), piesă reţinută în anii ’50 la «Foire aux pièces» din Paris. Scrisesem la Bucureşti un mic eseu asupra emoţiei afective, publicat la Editura Contemporană. Vor urma, în Franţa şi în limba franceză, «l’Enfant de Lumière», un scenariu cinematografic asupra vieţii Sfântului Ignaţiu de Loyola, şi două romane apărute la editurile Bellenard şi Forum; şi chiar un roman poliţist («Les têtes clandestines») publicat în foileton într-un ziar din Biarritz. Un eseu cu titlul «Les libellules rouges» a rămas şi va rămâne probabil neterminat. Mi-a plăcut să scriu, dar am fost întotdeauna conştient că literatura nu era pentru mine decât un violon d’Ingres. în 1946, înainte de a pleca la Conferinţa de Pace de la Paris, am publicat în Ţară, la Cartea Românească, o lucrare asupra relaţiilor internaţionale (vreo 500 de pagini) intitulată «Organisme de securitate internaţională – De la Societatea Naţiunilor la Naţiunile Unite».

– Cum arăta Bucureştiul după răsboi?

– Nu se deosebea mult de Bucureştiul dinainte. Nici chiar sub nemţi nu s-a simţit o prea sensibilă ruptură cu trecutul auriu. Belşug relativ, oameni sinceri şi surâzători, femei frumoase, inteligenţa «iute» şi dinamismul specific româneşti – mai exact bucureştene – şi, să zicem, o libertate unilateral îngrădită: după teama de nemţi, teama de ruşi…

– Aţi asistat la demonstraţii?

– În faza întâia a Ţării ocupate, doar la rebeliunea lui Horia Sima. Am părăsit România în 1946, înainte ca situaţia să devină – în faza a doua – cu adevărat critică.

– Pe Sima l-aţi întâlnit, l-aţi cunoscut?

– L-am văzut ulterior la Madrid. A fost vorba doar de un schimb de priviri, la înmormântarea lui Bâzu Cantacuzino.

– Aţi avut relaţii cu celebrul aviator?

– L-am cunoscut foarte bine la Bucureşti, în împrejurări mondene. La Madrid se afla în centrul grupului de refugiaţi, o personalitate: chipeş, rasat, incomparabil. Era prin anii ’50-60. Ne-am văzut la ti sau la mine, joc de cărţi, mese în oraş. Ca pilot, Bâzu avea mult succes în Spania. Făcea acrobaţii aeriene. Ar fi dorit să facă un turneu în America, dar nu a reuşit. Mi se pare că primise o decoraţie germană în timpul răsboiului, pentru performanţe excepţionale în aviaţia militară. Am regretat moartea lui prematură.

– Cât timp aţi stat în Spania?

– Vreo patru ani, dintre care doi la Madrid, iar restul la San Sebastian.

– Sora dvs se stabilise în Spania?

– Da. Livia se măritase cu Max Auşnit în 1935. Câţiva ani mai târziu, el a avut neplăceri cu Carol al II-lea. I s-a înscenat un proces ridicol de la A la Z şi a fost condamnat, rămânând închis într-un apartament la Văcăreşti. înainte de sosirea nemţilor în România, sora mea a plecat în Occident cu băiatul, cu Bobby Auşnit, care are acum 53 de ani şi trăieşte la Madrid. E un gentleman cultivat şi agreabil. A avut o afacere de filme pe care a vândut-o anul trecut. S-a însurat cu o spaniolă foarte nostimă. Nu au copii. Călătoresc mult, de curând s-au întors din India, unde au stat trei luni. Ne vedem la Biarritz, la Madrid, la Palma de Mallorca.

– În ce an a părăsit Ţara Max Auşnit?

– Max a plecat în 1945. Avusese intenţia să plece cu avionul lui Matei Ghika, în timpul pregătirii armistiţiului, dar proiectul nu s-a realizat. Max Auşnit era un om foarte inteligent şi bun din fire. îi plăcea viaţa de noapte la Bucureşti, ca şi în străinătate. Lucra mult, întreţinea intense relaţii publice, primea diplomaţi, politicieni, personalităţi diverse, la recepţiile pe care le oferea în frumoasa sa casă de pe Şoseaua Jianu, o copie a Muzeului Rodin din Paris. Am locuit şi eu acolo vreo doi-trei ani, după pierderea Transilvaniei septentrionale. Max s-a stabilit în America. La scurtă vreme, sora mea a divorţat şi s-a remăritat cu un spaniol, Estanislao de Domecq, un om încântător, mare sportiv (polo, concursuri hipice, vânătoare, yachting). Casa lor e plină de zeci de cupe şi trofee, de capete de mistreţi şi de păsări împăiate. Stany a murit acum doi ani într-un accident.

– Exilul dvs a început şi s-a desfăşurat în Franţa.

– Da. Eu sunt foarte legat de Franţa şi cu osebire de Paris. Am cunoscut oraşul-lumină de la vârsta de opt ani. întrebuinţez această expresiune convenţională, deoarece – după mine – ea corespunde în fapt realităţii: lumină în sensul de claritate, de iradiaţie, de strălucire… (Chiar o astfel de mică undă de lirism se potriveşte – cred eu – Parisului). De câte ori îl regăsesc la reîntoarceri din călătorii, mă uimeşte frumuseţea, perfecţiunea, unicitatea lui. Mă simt aproape de spiritul francez. Tatăl meu avea o impozantă bibliotecă, alimentată apoi şi de mine cu cărţi în mare majoritate franţuzeşti. La ţară, la noi, una din încăperi era plină numai cu rafturi de cărţi.

– Unde se găsea moşia?

– Nu departe de Cluj. Achiziţionaserăm înainte de răsboi domeniul adiacent al contelui Adam Teleki, al cărui conac nou data de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Un vechiu şi frumos turn mai subsista alături, rămăşiţă a vechiului conac – mai bine zis castel – incendiat sub turci prin 1650: Acest vechiu conac prezenta – prin turnul ce se păstrase – şi un mic interes istoric, deoarece găzduise fugitiv, în 1600, pe Mihai Viteazul, după cum era consemnat în arhivele locale judeţene. Parcul domeniului nostru străjuia cursul Someşului, şi tot aproape de Someş, lângă Gherla, se afla cavoul familiei, pe o înaltă piatră funerară fiind înscrise numele înaintaşilor, printre ele şi Bruc-kenthal. Dar tatăl meu e înmormântat la Brăila, iar mama la Palma de Mallorca. Omul propune numai…

Notez, în această ordine de idei, inconvenientele ce se desprind din lipsa destul de frecventă de continuitate a generaţiilor, la elitele popoarelor din Est. Totdeauna din cauza exilului: pentru a scăpa de barbari, de turci, de fanarioţi, de magnaţi, de nemţi, de ruşi… Dacă prima generaţie de expatriaţi rezistă din punct de vedere naţional, la a doua înstrăinarea este aproape certă. Dar e vorba totuşi de excepţii, chiar dacă sunt relativ numeroase. Din fericire, în circumstanţe grele, grosul populaţiei de toate condiţiile rămâne pe solul ancestral. Şi aici rezidă, fără îndoială, un alt merit mai ales al păturii noastre ţărăneşti, fidelă păstrătoare a tradiţiilor, a înseşi constituţiei socioculturale a poporului.

– Ce s-a întâmplat cu cărţile de la moşie?

– La retragerea nemţilor în 1944, conacul a fost prădat, cărţile au dispărut.Nu s-a ştiut niciodată cine a ridicat cele peste patru mii de volume.

NU AM URLAT CU LUPII

– Să revenim la exil. Cum s-a produs, când a început?

– Eram însărcinat cu afaceri al României la Haga, fiindcă şeful meu, ambasadorul Vasile Stoica, fusese chemat la Bucureşti. El avea o frumoasă colecţie de tablouri de valoare, pe care ar fi dorit s-o salveze, dar a ajuns la închisoare şi apoi a murit în împrejurări dramatice. Fiul său, Radu, trăieşte la Paris de câţiva ani. E însurat cu o româncă. Ambii, extrem de simpatici, activează în domeniul artelor plastice. Mi-au făcut plăcerea să asiste la dejunul pe care l-am oferit nu de mult la Cercul Interaliat cu ocazia sfârşitului mandatului meu de deputat european. Dădusem un altul, când fusesem ales cu cinci ani în urmă. De data aceasta, în afară de Radu Stoica şi de soţia sa, i-am avut, printre alţii, pe Mircea şi Riri Coandă, pe Aristide Sain şi Doamna, pe Ion Şoneriu, ambasadorul Ordinului de Malta la Unesco, pe Nicolae Baciu, autorul celebrelor cărţi despre Yalta şi crucificarea României.

Prea multe digresiuni, nu-i aşa? Dar, «digresiunile sunt raze de soare pe corpul textelor», îmi amintesc că a spus Laurence Sterne, autorul acelui renumit «Voyage sentimental» care 1-a influenţat pe Diderot.

Revin. Eram, aşadar, de şapte luni şef de misiune diplomatică la Haga. într-o duminică, invitasem la restaurant un prieten diplomat portughez şi câţiva ziarişti. Nu atacaserăm încă felul principal, când chelnerul mi-a şoptit la ureche că eram chemat la telefon. «Mai târziu», am spus. «E foarte urgent!», a insistat el. Eram rugat să mă întorc la Legaţie. Noul reprezentant al României mă aştepta acolo, fără ca eu să fi fost avizat în prealabil. Mi-a remis o scrisoare semnată de Ana Pauker, prin care eram convocat la Bucureşti, la Minister. Tătărescu fusese înlăturat; era epoca premergătoare proclamării Republicii, când personalul misiunilor diplomatice începuse să fie înlocuit. Peste tot apăreau oameni «noi». în cursul următoarelor 48 de ore, am redactat împreună procesele verbale de predare a Legaţiei. Exilul începea…

M-am gândit să plec în Canada, dar, în prealabil, era bine să-mi limpezesc ideile la Biarritz, unde sora mea avea o vilă. Acolo am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie, şi aşa a început pentru mine o viaţă «nouă», cu bucurii şi greutăţi «noi». Am lucrat câţiva ani la Sorbona, Universitatea Paris X, şi anume la marea ei Bibliotecă de Documentare Internaţională Contemporană. Aveam în sarcină secţia de limbă spaniolă, profanată atunci de abundenta maculatură venită din Cuba lui Fidel Castro. Mai apoi, am avut privilegiul să intru la Editura Gallimard, unde am rămas treisprezece ani. Mă ocupam de producţia anglo-saxonă, sub direcţia romancierului Michel Mohrt, de la Academia Franceză. S-au succedat perioade faste şi nefaste, aşa cum e viaţa. Am şase copii, patru fete şi doi băieţi, care au astăzi între 35 şi 25 de ani. Născut la Madrid, fiul meu cel mare, Dimitrie, e singurul botezat în confesiunea catolică unită (am ţinut la o continuitate în acest cult, care e al meu şi pe care îl venerez); a avut de naşi pe Principele Nicolae al României şi pe Ducesa de Cordoba, o prietenă a sorei mele. M-am ocupat totdeauna îndeaproape de copii, mai ales de ultimele două fete, după decesul soţiei mele, răpusă de un cancer fulgerător, la 42 de ani şi după 21 de ani de căsnicie. Am înscris fetele la un colegiu religios din Le Vesinet, lângă Paris, şi pe urmă la un colegiu din Anglia. Am căutat să menţin o disciplină familiară riguroasă, pentru a-mi feri toţi copiii de existenţa risipită şi de tentaţiile tineretului de azi.

– Aţi locuit la Paris?

– La Neuilly, care e aşa-zicând un cartier de Vest al Parisului. Acum sunt stabilit din nou la Biarritz, ca port d’attache, eu numeroase deplasări la Paris mai ales şi în străinătate.

– Ce raporturi păstraţi cu alţi exilaţi?

– Poziţia mea a fost reticentă (într-un termen generic), poate ca urmare la o trăsătură de caracter personală. Am păstrat întotdeauna o rezervă fundamentală faţă de alţii, nu pentru prezervarea unei independenţe atât de esenţial relativă şi aleatorie, ci dintr-un fel de respect faţă de convingeri: ale mele şi ale altora. Atâta timp cât acestea din urmă se menţin în sfera bunului simţ şi al probităţii. Nu, nu m-am ferit de alţi exilaţi. La început, am luat chiar anumite contacte cu aşa-zisele cercuri oficiale ale exilului, dar mi s-a părut că se solicita o înfeudare totală, la care am fost totdeauna şi pe toate planurile refractar. Ceea ce e adevărat, aşadar, este că nu «am urlat cu lupii». Am frecventat mulţi exilaţi şi am avut bune raporturi cu ei. L-am cunoscut bine pe Anton Bibescu, prietenul lui Proust, care mi-a fost «naş» (împreună cu ducele de Gramont) când am fost cooptat membru la Cercul Interaliat, pe timpul Conferinţei de Pace. în ciuda diferenţei de vârstă, ne întâlneam, mergeam împreună la teatru (era şi el autor dramatic), mă duceam la el, în frumosul său apartament din Ile Saint-Louis, având sub ochi Sena şi Catedrala Notre-Dame. I-am cunoscut bine pe Victor Cădere, fost ambasador, profesor la Sorbona şi membru al Institutului, pe Martha Bibescu, pe Nicolae şi Emanuela Kretzulescu, spirite ultra-rafinate, a căror companie m-a încântat… Lista ar fi prea lungă, dacă aş încerca să-i amintesc pe toţi cei care au binevoit să-mi arate simpatie de-a lungul anilor. Desigur că aceştia se considerau şi ei reprezentanţi ai naţiunii române, nu lideri ai ei. Arhiducele Otto de Habsburg a reamintit recent această unică îndatorire a exilaţilor: de a fi, departe de ţara lor de origine, exclusiv ambasadorii neamului lor. Eu cred că e o manieră greşită de a concepe condiţia de exilat numai prin prisma portului în permanenţă a unei pălării tricolore şi a proferării neîntrerupte de invective denigrând indirect şi în ultimă instanţă poporul însuşi. Am considerat grotescă vrăjitoria naţională a unor exilaţi, şamanismul lor arhaic de esenţă mitologică. Tentativa de monopolizare a patriotismului e absurdă.

– În afară de îndeletnicirile să zicem «vitale», cu ce v-aţi mai ocupat? Ce-aţi scris în timpul din urmă?

– Am publicat câteva lucrări: «Aspects et problèmes de l’intégration européenne» în 1951; urmată mai târziu de «Fédéralisme et minorités en Europe orientale» (Editura Pedone din Paris). Interesul meu pentru unificarea continentală s-a manifestat devreme, iar problema minorităţilor etnice a devenit pentru mine materia principală de specializare. O altă carte, editată de Poirier-Bottreau, a fost mai apoi «Les Relations franco-roumaines à travers les âges», cu o prefaţă de Edmée de La Rochefoucauld. Atunci mi s-a conferit Medalia de Argint a Oraşului Paris. Câtă vreme am stat la Biarritz, în anii 60, se crease pe Coasta Bască, nu departe de frontiera spaniolă, o universitate liberă denumită Collège Universitaire International des Pyrénées. Era o extensiune a Institutului de Studii Politice din Toulouse. Prelegerile mele la această instituţie au purtat ca titlu «Le Concept de liberté dans le monde socialiste». Ceva mai târziu, am luat parte, ca director general, la lucrările Centrului Internaţional de Studii Latine din Paris, care număra, printre membrii săi de onoare, pe René Cassin, Cardinalul Daniélou, şi pe Maurice Schumann şi Ducele de Levis-Mirepoix, ambii de la Academia Franceză, în 1979 am devenit membru al Facultăţii de Ştiinţe Sociale a uneia din universităţile din New York, The New School for Social Research. Subiectul cursului pe care l-am redactat atunci era «The ethnic minorities: Human rights and political emancipation». în anul următor am fost numit membru de onoare în Consiliul Academic al Institutului de înalte Studii Economice şi Sociale din Bruxelles, şi apoi director al relaţiilor politice al Organizaţiei Poporului European, ulterior preşedinte-delegat al Fundaţiei pentru Europa. în anii ’70 şi până în 1982, am luat parte ca invitat la diverse congrese şi conferinţe ştiinţifice sau de mass-media internaţionale, la Londra, Boston, Los Angeles, Miami, Philadelphia, Salzburg, Roma, Geneva. Am ţinut numeroase conferinţe (la instituţii de nivel înalt), unde am evocat rând pe rând: Transilvania adeseori, latinitatea, Bizanţul, chestiuni diplomatice şi de politică mondială, precum şi probleme româneşti şi figuri din lumea românească: Titulescu, Brătianu, Anna de Noailles, Elena Văcar eseu… Menţionez o conferinţă la Sorbona în 1974, sub auspiciile Asociaţiei pentru Desvoltarea Studiilor Fino-Ugriene, având ca titlu «Réalités et perspectives de la coexistence hungaro-roumaine»; o încercare de apropiere de maghiari rămasă de partea lor fără ecou şi deci fără urmare. Printre ultimele mele conferinţe: «Notes sur les relations roumano-hongroises», ţinută în 1982 la Societatea de Istorie Diplomatică din Paris, al cărei membru titular sunt. Ducele de Castries, de la Academia Franceză, a prezidat efectiv conferinţa, iar Contele de Vaucelles, Ambasador al Franţei, m-a prezentat publicului. Mai mulţi români mi-au făcut onoarea să asiste. Un mic incident s-a produs cu această ocazie: la sfârşit, când părăseam sala împreună cu Ducele de Castries, un domn de origine maghiară s-a apropiat de noi pentru a spune: «Domnule Duce, daţi-mi voie să remarc că anumite păreri despre poporul maghiar nu ar fi trebuit să fie exprimate aici». Ducele n-a reacţionat, iar eu am observat în treacăt: «Regret, dar conferinţa e terminată, iar ceea ce s-a spus era necesar să fie spus». O altă conferinţă («La Roumanie et l’Europe») am pronunţat-o la Maison de l’Europe din Paris, sub preşedinţia unui prieten, Jean-Daniel Jurgensen, Ambasador al Franţei şi Preşedinte al Casei Americii Latine. Am scris, de asemenea, multe articole privind relaţiile internaţionale, chestiuni sociale şi etnice, şi probleme româneşti.

DACĂ TE DEDICI POLITICII, PREGĂTEŞTE-TE SĂ ÎNGHIŢI ÎN FIECARE ZI CIORBĂ DE VIPERE

– Când aţi simţit gustul amar al politicii?

– Activitatea mea publicistică şi universitară era de natură politică, dar participarea mea directă la politica militantă s-a înscris -atunci când s-a produs – tot în cadrul preocupărilor mele europene, pregătită deci de înclinaţiuni şi studii de lungă durată. Pe acest teren a existat pentru mine, câtva timp, un impediment major: deşi soţia mea şi copiii mei erau de naţionalitate franceză, eu nu am vrut să renunţ la calitatea mea de român, chiar exilat. Probabil că, dacă aş fi devenit francez imediat după refugiu, destinul meu ar fi fost altul. N-am regretat însă această opţiune.

Când stânga a luat puterea în Franţa, în 1982– comuniştii intrând în guvern – condiţia de refugiat din Europa de Est a devenit oarecum echivocă. M-am decis atunci, în interesul copiilor mei, să solicit naturalizarea, care mi s-a acordat într-un termen mai scurt decât cel obişnuit. Un decret guvernamental a modificat în acelaşi timp dispoziţiile privitoare la dreptul de vot şi de a fi ales al naturalizaţilor francezi. Acest drept era acordat dintr-odată, concomitent cu naturalizarea. Mai înainte era atribuit doar după zece ani. Obţinerea cetăţeniei franceze a coincis cu pregătirea alegerilor europene din 1984. întâmplarea a vrut să întâlnesc pe Jean-Marie Le Pen la un ceai dat de o prietenă. în saloanele ei se reuneau politicieni, scriitori, diplomaţi şi exponenţi ai cercurilor catolice intégriste. întreţinându-mă cu Le Pen, i-am vorbit de oportunitatea unei reprezentări a Europei de Est în Parlamentul European, sub egida partidului său de dreapta, Frontul Naţional. «Da, să vedem!», a spus el. Au trecut câteva luni şi credeam că nu ţinea să dea urmare sugestiei mele. Dar într-o zi, prin telefon, amfitrioana noastră m-a anunţat că Le Pen dorea să mă întâlnească. M-am dus să-1 văd la Saint-Cloud, am avut un nou schimb de vederi şi, după o altă lună, m-a înştiinţat că era de acord, că voi figura pe lista lui. Şi a fost, consecutiv, marea surpriză pentru noi şi pentru toată lumea: se crezuse că vom obţine cinci mandate şi am obţinut zece.

– Când s-a produs atacul împotriva dvs?

– în chiar preziua alegerilor, şi apoi mai copios, tot în jurnalul de stânga Le Matin, care a dat faliment la puţină vreme după aceea, şi a dispărut.

– Ce sentiment aţi încercat faţă de această violentă campanie de presă?

– A fost neplăcut, desigur, dar în acelaşi timp atât de grotesc, de enorm, încât a îmbrăcat de la început o nuanţă dominantă de farsă de prost gust. Am deferit justiţiei pe calomniatori. Au avut loc patru procese, fiecare în primă instanţă şi în apel; s-au emis deci opt decizii judecătoreşti: patru împotriva ziarului Le Matin, două contra ziarului Libération, tot de stânga şi care a avut apoi mari dificultăţi financiare şi, în sfârşit, două contra unei neînsemnate foi cu preocupări zise religioase şi a unui mic jurnalist ocazional. Opt sentinţe, opt condamnări ale defăimătorilor, ziarişti şi directori de publicaţii. S-a stabilit de fiecare dată inexactitatea alegaţiilor, caracterul lor defăimătoriu, reaua credinţă şi lipsa de probitate profesională, precum şi intenţia de a dăuna. Condamnaţii au plătit amenzi importante, sume mari de daune-interese în beneficiul meu, şi au suportat de fiecare dată cheltuielile pipărate ale publicării deciziilor judiciare în trei ziare, la alegerea mea. Am obţinut deci o satisfacţie totală, acordându-mi-se ceea ce am urmărit: restabilirea adevărului, denunţarea răufăcătorilor, specificarea delictelor lor, pedepsirea fiecăruia dintre ei şi plata despăgubirilor corespunzătoare, morale şi materiale.

– Cine au fost instigatorii?

– În total trei surse: câţiva exilaţi români geloşi de prezenţa mea în Parlamentul European (marea ranchiună a celor mici), câţiva unguri care, cunoscându-mi activitatea de treizeci de ani pe tema Transilvaniei, au urmărit să-i zădărnicească manifestarea la nivelul comunitar (obişnuita oarbă violenţă maghiară), şi… Pierrette Le Pen, soţia lui Jean-Marie (o rivalitate matri- şi patri- monială). Acţiunea primelor două grupuri a fost deci înfierată şi neutralizată de justiţie, membrii lor fiind astfel ridiculizaţi. (Churchill a spus odată: Când vrei să răpui pe cineva trebuie s-o faci de la prima lovitură; altfel, loviturile tale suplimentare se vor întoarce contra ta şi vei fi tu cel răpus).

– Pe români nu i-aţi urmărit pe plan judiciar?

– Un proces le-ar fi dat importanţă. Condamnările pronunţate s-au răsfrânt în mod substanţial şi asupra lor. Notez că, atât în ceea ce priveşte pe aceşti români, cât şi din partea ungurilor, au fost înregistrate elemente concrete, care pun în afară de orice dubiu intervenţiile respective dirijate în atacul general. Voi da doar două exemple printre altele. De partea românească – şi în afară de pretinsele «depoziţii» ridicole şi demne de dispreţ – următorul episod: în toamna lui 1986, am găsit într-o zi, în dosarul meu de corespondenţă de la Bruxelles, un text în româneşte, dactilografiat şi nesemnat, din care extrag: «Eşti urmărit pas cu pas ziua şi noaptea oriunde ai fi. Dacă mai întreprinzi vreo acţiune în favoarea guvernului de la Bucureşti, oriunde te-ai ascunde, te lichidăm urgent». Doi înalţi funcţionari ai Serviciului de securitate a Parlamentului European au făcut investigaţii timp de un an, fără a putea stabili filiera prin care acest «mesagiu» a putut să-mi parvină. Stilul utilizat este prin el însuşi grăitor. Iar în al doilea rând, de partea maghiară: Un coleg deputat a primit, tot în anul 1986, o scrisoare de la un ungur (purtând un nume cunoscut), care protesta contra faptului că «un agent al comuniştilor de la Bucureşti duce, în Parlamentul European, o campanie deşănţată împotriva minorităţii maghiare din România, această ţară inventată pe deantregul în 1919». Reproşându-i că a semnat documente parlamentare împreună cu mine, corespondentul cerea destinatarului său «să se desolidarizeze în mod public de acest agent comunist care îi înşeală bunacredinţa». Colegul meu mi-a trimis în copie şi scrisoarea cu pricina şi răspunsul său, prin care îi atrăgea atenţia asupra caracterului defăimător al termenilor utilizaţi. El mai nota că justiţia franceză se pronunţase în această afacere în favoarea mea, creând astfel autoritatea lucrului judecat, sfătuindu-1 să citească documentele prezentate de mine şi pe acele semnate împreună. în ce mă priveşte, am trimis personagiului în chestiune un mesagiu recomandat cu aviz de primire (revenit cu semnătură), prin care «pentru expresiile injurioase la adresa mea şi a poporului român, şi anume referitor la sacrificiile sale de sânge pentru liberarea provinciei transilvane în 1919 şi 1945, îl invitam să se considere pălmuit». Neprimind nici un răspuns, conform codului onoarei, individul este descalificat.

– Deci, în al treilea lot de instigatori, s-a înscris Madame Le Pen.

– Cu Madame Le Pen a fost vorba de un fel de roman de aventuri de factură mediocră. încerc să rezum. Soţii Le Pen fiind în instanţă de divorţ, Pierrette a căutat să exercite presiuni asupra bărbatului ei, cu asistenţa unui gazetar biograf al acestuia, părându-li-se bune în acest scop orice mijloace. Printre altele şi ca exemplu, publicarea într-o revistă specializată, a unei serii de fotografii unde ea apărea goală, textul corespunzător informând cititorii de pretinsul sadism al soţului ei. (Manifestare a unei mame cu trei fete mari, dintre care două sunt azi măritate şi au copii!) De o calitate asemănătoare a fost şi atacul ei împotriva mea, pentru simplul fapt că mă aflam atunci pe parcursul politic înconjurător, şi pentru că prin mine se puteau aduce daune indirecte lui Le Pen. Acesta a fost scopul fantasmagoricului articol din The Sunday Times. Le Pen s-a mai văzut acuzat tot atunci de a fi torturat prizonieri în cursul răsboiului din Algeria şi de a fi asasinat pe un industriaş, prieten şi adept al său, care, murind, i-a lăsat moştenire diverse bunuri şi propria sa casă de la Saint-Cloud. Nu mai ştiu care bărbat de stat francez a spus: «Dacă te dedici politicii, pregăteşte-te să înghiţi în fiecare zi ciorbă de vipere».

MASCARADA BRITANICĂ

Iată cum a început mascarada britanică: primesc într-o zi un telefon de la un ziarist de la Times numit Swain, care dorea să mă întâlnească «în legătură cu problemele Europei Orientale». I-am propus să dejunăm împreună peste două zile la clubul meu. A acceptat. Un sfert de oră mai târziu m-a rechemat, pretinzând că nu va fi liber în ziua fixată. Nu s-ar putea ca întrevederea să aibă loc săptămâna următoare? I-am spus că voi fi atunci la Barcelona, cu Comisia Afacerilor Sociale a Parlamentului European. «Voi veni la Barcelona!» mi-a spus Swain. S-a prezentat într-adevăr la hotelul pe care i-1 indicasem. L-am poftit la bar. După ce băuturile pe care le-am comandat ne-au fost servite, am început prin a-i expune punctul meu de vedere asupra problemei Europei de Est văzută prin prisma Comunităţii Europene, dar m-a întrerupt brutal după vreo trei minute: «Aceste poveşti sunt inutile, pe mine nu mă puteţi înşela. Recunoaşteţi că sunteţi un spion al comuniştilor de la Bucureşti». Şocat de procedeu, mi-am spus că aveam de a face cu un dezechilibrat, propunându-mi să-1 liniştesc, mai înainte ca să scoată cuţitul ascuns în mâneca vestonului. După câteva fraze în mod voit alambicate şi stăpânindu-mă între timp eu însumi, m-am ridicat şi i-am întors spatele fără a-i adresa vreun cuvânt. A fugit după mine: «Sunt chestiuni de pus la punct, totul va apărea în ziar…» Fără să răspund, am luat cheia de la portar şi m-am urcat în camera mea. Procedeul era pe măsura individului, un fel de şnapan venit de cine ştie unde. îi fusese totuşi ruşine -gândindu-se mai bine – să accepte un dejun la Cercul Interaliat. Nu se potrivea cu intenţiile lui ascunse. Un whisky şi doi pesmeţi puteau să treacă…

La câteva săptămâni a apărut articolul din Sunday Times, cu fotografii: Le Pen, Pierrette, eu însumi. în text, eu deveneam un agent al regimului bucureştean, care mi-ar fi plătit mandatul parlamentar cu 500.000 de dolari, sumă încasată de Le Pen într-un fel rocambolesc povestit de Pierrette…

Din nou proces, mai bine-zis procese. Eu l-am intentat la Londra (ţineam să-i urmăresc pe briganzi în văgăuna lor), iar Le Pen la Paris. Sunt aproape cinci ani de-atunci, şi nici unul, nici altul din aceste procese nu a avut loc. La falsificările lor, Swain şi Murdoch (directorul ziarului) au adăugat laşitatea. La procesul din Paris pârâţii nu s-au prezentat, iar la Londra, scenariul a devenit caricatural, de necrezut. Times-ul a amânat mereu procesul, iar când amânările nu au mai fost posibile, a cerut depunerea de către mine a unei a doua cauţiuni de 75.500 lire sterline, sumă redusă de judecător la 25.000 de lire. Prima cauţiune (normală) – la care străinii sunt obligaţi în Anglia – fusese depusă la angajarea acţiunii. Cauţiunea suplimentară era «exorbitantă şi neuzitată», după expresia avocaţilor mei din Londra, care mi-au declarat în scris că «în 35 de ani de carieră profesională în procese de defăimare, ei nu mai văzuseră aşa ceva». Times-ul a mai cerut şi obţinut ca decizia finală să nu fie pronunţată de un judecător, ci de un juriu compus exclusiv din cetăţeni britanici – alt procedeu neuzitat.

Depunerea celei de-a doua cauţiuni ar fi fost, conform părerii generale a experţilor, un act dement. Pentru că – aşa cum mi-au pus în vedere avocaţii englezi – pârâţii ar fi continuat să amâne procesul până la moartea mea, când acţiunea se stingea de la sine, fără învingători şi fără învinşi, urmaşii mei neavând facultatea, după dreptul britanic, de a continua procesul. Iar suma depusă ar fi servit atunci la «acoperirea cheltuielilor judiciare». în plus, avocaţii cereau plata onorariilor lor (15.000 de lire) în preziua deschiderii procesului, dacă acesta ar fi avut totuşi loc. Adăugând cele 25.000 lire cât a costat acţiunea până acum (întâia cauţiune, onorarii, taxe, deplasări), se ajungea la 100.000 de lire, adică un milion de franci francezi, pentru ca, eventual, să pierd procesul, dacă Pierrette ex-Le Pen (divorţul fusese între timp pronunţat) ar fi venit să depună personal ca «informatoare» a ziarului, acesta putând fi atunci desvinovăţit pe baza prezumţiei de bună credinţă. Un astfel de desnodământ ar fi putut să aibă loc, cu complicitatea amplu dovedită a unei justiţii britanice de excepţie.

La fiecare proces de la Paris, Swain era prezent şi telefona Times-ului de pe coridorul Palatului de Justiţie, anunţând iritat victoriile mele judiciare. Swain şi Murdoch ştiau că exista riscul, pentru ei, de a pierde procesul, dacă s-ar fi procedat la confruntarea cu cele opt decizii judiciare franceze. Ei trebuiau, deci, să-1 împiedice pe orice cale, ceea ce au şi făcut. Un deputat englez mi-a spus într-o zi la Strasbourg, în mod confidenţial: «Bineînţeles, ai dreptate, bineînţeles, este o injustiţie, dar ai atacat ceea ce constituie chintesenţa puterii în Marea Britanie: Times-ul! Camera Comunelor, Camera Lorzilor şi Downing Street – fiecare în parte şi toate trei împreună -tremură în faţa lui. Cum ai fi vrut ca Times-ul să rişte a-şi pierde faţa atât de lamentabil?» Astfel eu, nedepunând a doua cauţiune, procesul a fost radiat, fără a fi fost vreodată luat în considerare. Times-ul, tot necinstit, a pretins că aceasta echivala cu o respingere a cauzei-înseşi pe care o declanşasem prin acţiune judiciară, şi a cerut – pe această bază falsificată de avocaţii săi – exequatur’-ul, privind plata pretinselor sale cheltuieli, anume 25.000 de lire. Afacerea, care, după cum se vede, întrece orice imaginaţie, se află încă în acest stadiu.

– Ce alte măsuri aţi luat împotriva acestei ciudate maniere de a concepe justiţia?

– Am denunţat, prin trei scrisori adresate primului-ministru britanic dna Thatcher, ministrului englez al justiţiei şi preşedintelui Parlamentului de la Strasbourg (Lord Plumb), abuzul de putere al justiţiei britanice şi caracterul descriminatoriu al procedurilor sale, precum şi transgresiunea, în alte condiţiuni, a convenţiilor internaţionale semnate de guvernul englez. Am organizat o conferinţă de presă la Parlamentul European, având ca unic subiect procesul meu contra ziarului Times. Utilizând tehnica parlamentară, am prezentat, pe aceeaşi temă, rezoluţii, declaraţii scrise şi chestiuni înaintate Comisiei şi Consiliului Comunităţii Europene, precum şi miniştrilor afacerilor străine ai celor douăsprezece state membre. Am formulat o petiţie pe lângă Parlamentul European, am denunţat cazul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, şi am în perspectivă un proces împotriva avocaţilor mei londonezi, care ar fi trebuit să evite impasul actual. Dar, fiind vorba de acţiuni foarte lente şi costisitoare, nu ştiu încă dacă le voi menţine, relua sau intenta, o insistenţă excesivă în această direcţie fiind în întregime superfluă.

Într-adevăr, după cum cei ce m-au atacat în Franţa nu şi-au atins scopul, fiind aspru condamnaţi, tot astfel nici Times-ul n-a făcut altceva decât să se autodiscrediteze. Faptul este pus acum în lumină de către Legiunea Regală Britanică. Aceasta este o organizaţie de foşti combatanţi creată de Field-Marshal-ul Earl Haig în 1919 şi pusă sub patronajul Reginei Angliei. îşi are un sediu la Paris (club, bibliotecă, bar, restaurant); preşedinte de onoare este ambasadorul Marii Britanii în Franţa. The Royal British Legion, al cărei membru sunt din 1976, mi-a cerut recent să accept a fi invitat de onoare la banchetul oficial din decembrie 1989, la Jockey-Club. Invitatul de onoare este plasat la dreapta preşedintelui în exerciţiu – în speţă un colonel din armata engleză, decorat cu Crucea Imperiului Britanic – şi pronunţă o alocuţiune; subiectul pe care l-am ales se referă la aspecte recente ale integrării europene. Cred că o mai perfectă infirmare a celor avansate de Times şi, mai mult chiar, o condamnare a sa morală – prin deosebita onoare nesolicitată ce mi se face la cel mai înalt nivel britanic – e greu de conceput. Cu alte cuvinte şi după Churchill (pentru a rămâne în orbita engleză), Times-ul e la rândul său răpus, aşa cum se cuvenea.

ÎN PARLAMENTUL EUROPEAN

– Îmi plac citatele pe care le extrageţişi care se potrivesc cu propria dvs viziune şi filosof ie de viaţă. Limbajul dvs este concis, stil concentrat şi exact, aş spune parlamentar, care trădează imediat pe deputatul care s-a ocupat, de-a lungul celor cinci ani ai mandatului său, de problemele acute ale Europei Orientale, de relaţiile Est-Vest, de Uniunea Sovietică şi de comunism. în volumul «Problèmes européens» explicaţi principalele aspecte ale acţiunii ce aţi desfăşurat în cadrul Parlamentului European. Sunt astfel reproduse propuneri de rezoluţii, alocuţiuni în şedinţe plenare, documente, declaraţii scrise care reflectă starea de spirit a continentului nostru, speranţele deputaţilor, liniile lor de atac şi de repliere. Imaginea României apare în tonuri juste, depăşind starea rudimentară în care se afla cu ani în urmă, încât am putea spune, preluând o metaforă celebră, că aţi găsit-o de cărămidă şi aţi lăsat-o de marmură. Cine v-a facilitat primele contacte în Parlamentul European?

– Unul din cei zece deputaţi francezi ai grupului nostru al Dreptelor Europene fusese ales pe o altă listă în legislatura anterioară şi cunoştea toată bucătăria internă. El ne-a iniţiat. Se poate vorbi de o iniţiere, pentru că mecanismul este complex. Acest deputat era Oliver d’Ormesson, văr primar cu celebrul romancier şi membru al Academiei Franceze. Părinţii lor erau ambasadori, Vladimir d’Ormesson reprezentase Franţa şi în România, şi multă vreme la Vatican. Oliver d’Ormesson ne-a iniţiat, deci, şi apoi ne-a părăsit în cursul legislaturii, demisionând în urma unor senzaţionale excese verbale ale preşedintelui Le Pen. Acesta e un violent apărător al «francităţii», declarându-se ocazional împotriva evreilor, a masoneriei, a arabilor, şi a imigraţiei în general. Fapt este că azi guvernul francez recunoaşte 100.000 noi imigranţi anual. (Le Pen pretinde că sunt 250:000). Franţa numără, în sânul populaţiei ei, aproape cinci milioane de străini, cărora, în ritmul acesta şi în decurs de zece ani, li s-ar mai adăuga un milion. Pericolul rezidă în faptul că marea majoritate a acestor imigranţi sunt musulmani, afişând un impetuos misticism religios şi un tradiţionalism debordant, antrenând refuzul, nu al asimilării, dar chiar al unei oarecari integrări în ambianţa franceză. Am regretat plecarea lui Oliver d’Ormesson, cu care am întreţinut şi întreţin cele mai bune relaţii. La propunerea lui, am fost ales membru al Comisiei Afacerilor Străine a grupului nostru, pe care el o prezida. Dreptele europene s-au resimţit de absenţa lui.

În Parlamentul European este important să existe un grup politic finanţat de comunitate, relativ la largul evantai de lucrări pe care îl oferă tehnica parlamentară. Din 518 deputaţi, numai paisprezece erau «neînscrişi» (într-un grup politic). Cele două mari grupări erau cea socialistă (cea mai numeroasă) şi cea a democraţiei creştine. în sânul Parlamentului există optsprezece comisii care au în sarcină probleme specifice (juridică, afaceri sociale, buget, tehnologie etc.) şi mai multe delegaţii pentru relaţiile cu diverse state sau grupuri de state (USA, URSS, Orientul Apropiat, America Centrală etc.). Grupurilor politice li se acordă un procent de participare în comisii şi delegaţii. Eu am fost membru titular în comisia juridică şi comisia drepturilor cetăţeanului, membru supleant în comisiile afacerilor sociale, în comisia bugetului şi a drepturilor femeii. Am mai fost unul din cei paisprezece membri titulari ai Comisiei pentru reuşita actului unic european precum şi membru titular al delegaţiei pentru relaţiile cu Uniunea Sovietică. În sfârşit, am luat parte şi la lucrările unor comitete (în fapt subcomisii) şi anume ale celor pentru Ţările din Estul european şi pentru limbile minoritare. în Parlament, dreapta era într-o uşoară majoritate globală, şi cu toate acestea orientarea lucrărilor a revenit stângii. A fost, în mare parte, o chestiune de disciplină de grupuri.

– Descrieţi în câteva linii prezenţa dvs în Parlamentul European.

– Am fost bucuros şi mândru de a fi fost ales şi de a fi figurat ca prim deputat european român. Conştient de importanţa rolului ce îmi revenea, am căutat să-mi îndeplinesc conştiincios misiunea, în cursul celor cinci ani ai mandatului meu (1984-1989): pe planul românesc, relativ la Europa de Est, în legătură cu integrarea europeană şi în cadrul politicii mondiale. Conform înţelegerii prealabile cu Le Pen, eu am reprezentat la Strasbourg, Bruxelles şi Luxembourg întreaga Europă orientală captivă. Cele două volume pe care le-am publicat («Activité parlementaire» şi «Problèmes européens») cuprind aproape toate documentele prezentate de mine şi aproape toate cuvântările pe care le-am ţinut în cursul sesiunilor plenare, în comisii şi delegaţii. Un handicap a existat în faptul că eram membru al dreptelor europene, formaţie zisă de extrema dreaptă. Grupul nostru avea zece deputaţi francezi, cinci italieni, un grec şi un englez. Toţi eram consideraţi ca nişte extratereşti. Nu numai de către comunişti şi socialişti, dar şi de cei de la centru: democraţia creştină între altele. Deşi aveam cu toţii prieteni la centru, în grup nu eram niciodată acceptaţi. Eram trei deputaţi provenind din ţări din Estul Europei: cehoslovacul Pelikan, italian de naţionalitate şi socialist ca nuanţă politică, polonezul Gawronski, tot italian, făcând parte din grupul liberal-democrat, şi eu însumi. Pe o listă de participare la lucrările parlamentare stabilită la sfârşitul legislaturii, primul a fost un comunist francez, iar în locul al doilea eram ex-aequo fostul ministru şi primar al Strasbourgului, Pflimlin şi cu mine. Cam zece la sută din activitatea mea am fost nevoit să o ’consacru restabilirii adevărului împotriva propagandei maghiare, care, în mod indirect, a fost tot timpul intensă. Ca urmare la cartea mea «La Transylvanie», pe care o publicasem în 1968 (cu o prefaţă de Pierre Lyautey), am dat publicităţii anul trecut, la Strasbourg, cu ocazia celei de a 70-a aniversări de la proclamarea Unirii la Alba Iulia, o altă lucrare purtând titlul «La Transylvanie – Repères pour une essai de synthèse».

Sesiunile plenare ale Parlamentului European au avut loc la Strasbourg (eu o singură excepţie la Luxembourg), iar reuniunile comisiilor (două-trei pe lună) în regulă generală la Bruxelles. Unele dintre acestea, ca şi grupul nostru politic (o dată pe lună) s-au întrunit succesiv la Atena (de două ori), la Salonic, Roma, în Sicilia (Palermo, Taormina), la Veneţia, Madrid, Barcelona, Salamanca, Lisabona, Berlin, Londra şi Paris, bineînţeles. Am luat parte la fiecare dintre ele, cu o singură excepţie. La una din reuniunile grupului nostru politic, care a fost organizată în Martinica, am fost bine inspirat de a nu mă duce, scuzându-mă. Din cauza unor manifestaţii locale ostile lui Le Pen, prefectul a refuzat autorizaţia de debarcare la Fort-de-France. îndată după aterizare, avionul a fost nevoit să-şi reia zborul înapoi spre Paris. Pentru preşedintele şi membrii dreptelor europene a fost un dus-întors peste Atlantic de vreo douăzeci de ore în văzduh. Activitatea parlamentară este, prin forţa lucrurilor, intensă şi de înalt interes, funcţia este esenţial itinerantă, cu deplasări continue, un adevărat vârtej.

– Cum arată Palatul Parlamentului? Aş vrea să-l descrieţi…

– O reuniune de mai multe palate. Ansamblul e enorm. Hemiciclul este vast, locurile deputaţilor încăpătoare, fotoliile comode. Microfoane individuale, căşti de ascultare (nouă limbi de lucru, interpreţi cu duiumul), instalaţii pentru votul electronic. Un semi-amfiteatru suprapus, pentru public. 518 birouri personale ale deputaţilor (fiecare cu baie, dulap, bibliotecă, masă de lucru), trei-patru restaurante, cinci baruri, standuri de ziare, biblioteci, librării, serviciu sanitar, coafori, sauna, săli tv, săli de reuniune, de lucru, pentru presă, imprimerie, depozit de publicaţii, birouri ale direcţiilor şi ale funcţionarilor etc. etc. Aş spune un microcosm, dacă prefixul micro nu ar fi nepotrivit.

În legătură cu activitatea mea, aş mai dori să adaug o ultimă remarcă. Am avut satisfacţia, în cursul mandatului meu, de a participa, în 1987 la Madrid, la reuniunea delegaţiilor Parlamentului European şi a Congresului Statelor Unite. Lucrările noastre au avut loc în Parlamentul spaniol, cu recepţii la Ambasada americană. Pot să spun că totul s-a desfăşurat într-un mod grandios. O umbră doar: unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi din delegaţia USA era congressmanul Lantos, de origine maghiară. în cuvântarea pe care a rostit-o, a desconsiderat România, atacând-o frontal. Un an mai târziu, în 1988, am luat parte la Berlin la reuniunea Comisiei Afacerilor Sociale a Parlamentului European. în cursul şederii mele, am putut lua cunoştinţă îndeaproape, de situaţia celor patru sectoare, de Zidul Ruşinii şi de dubla viaţă dusă (până când?) de poporul german, în sfârşit, în luna februarie a acestui an, am fost la Moscova, tot ca delegat al Parlamentului European, cu ocazia primului contact oficial al Comunităţii Europene cu URSS. Am fost acompaniat de secretarul general al grupului nostru politic, care a scris o carte despre Gorbaciov şi Europa, reproducând parţial unul din discursurile mele moscovite. La Kremlin, adresându-mă nominal lui Vădim Zagladin, primul consilier diplomatic al lui Gorbaciov şi preşedinte al delegaţiei sovietice, am cerut alegeri libere şi democratizare în ţările europene din Est. în răspunsul său, adresându-mi-se tot nominal, Zagladin a afirmat că aceste ţări sunt suverane şi libere. Iar Jukov, membru al delegaţiei sovietice, mi-a răspuns şi el – pentru că amintisem şi despre reunificarea Germaniei – că Occidentul singur purta răspunderea existenţei celor două state germane. Zagladin a mai adăugat, tot în marginea intervenţiei mele, că trebuie să avem încredere în «marea doamnă care este Istoria», că ea singură va decide, referitor la chestiunile pe care le ridicasem… A doua zi, la Ministerul de Externe, am vorbit despre teritoriile din Europa de Est anexate de Uniunea Sovietică la sfârşitul celui de-al doilea răsboi mondial, relevând faptul că populaţiile acestora sunt nemulţumite, şi punând întrebarea dacă guvernul sovietic consideră această stare de lucruri definitivă. Vladimir Petrowsky, primul vice-ministru al afacerilor străine (Şevardnadze se afla în Orientul Apropiat) mi-a răspuns că nu se putea reveni asupra situaţiei date, frontierele existente fiind intangibile.

– Putem reproduce intervenţiile dvs?

– Sigur, le-a publicat şi dl Andronescu. Chiar dacă ele pot apărea astăzi oarecum depăşite de evenimentele în curs de desfăşurare, cred că îşi păstrează semnificaţia lor documentară.

– Impresiile dvs de la Moscova le-aţi consemnat?

– Dacă ar fi să uzez un singur cuvânt, acesta ar fi: sinistre. O amplă părere e greu de formulat după câteva zile, dar primele impresii contează şi ele. Sunt multe de zis, desigur, ne-ar trebui însă mult timp pentru a le trece în revistă. Oameni îngânduraţi, vizibil copleşiţi de lipsuri, ici-colo nomenklaturişti cu triple bărbii şi abdomene arhipline, nici un zâmbet, magazine goale, vânzători arţăgoşi, atmosferă încărcată. Noi am avut recepţii oficiale şi un dejun la Ambasada Franţei. O seară la Bolşoi şi un spectacol de balet, frumoase, de o mare fineţe, contrastând cu tot ce era afară. Când am pătruns în avionul Air France pentru voiajul de reîntoarcere, am respirat uşurat, regăsind ambianţa occidentală, liniştitoare, civilizată. Plecasem de la Paris cu Aeroflot, pentru a face experienţa unei companii aeriene roşii. Mi-a fost dat să constat că, asemenea Infernului, de unde îl credeam coborât, Iliuşinul de serviciu era pardosit cu bune intenţii.

FINLANDIZAREA EUROPEI

– În actuala situaţie politică mondială, ce perspective vi se par perceptibile?

– Scenariul marei răsturnări la care asistăm ar putea să fie următorul: Gorbaciov s-a văzut constrâns să înregistreze falimentul economic şi ideologic al sistemului sovietic, precum şi starea înapoiată a imperiului său pe planul tehnologiei, deci al securităţii. S-au mai adăugat şi mişcările Raţionaliste în sânul câtorva republici sovietice şi impacienţa crescândă a popoarelor subjugate din Est. Acestui bilanţ de carenţă şi stagnare îi făcea faţă colosala performanţă europeană comunitară şi progresele de tot felul ale unei lumi libere, prospere şi ingenioase. O transformare imediată a sovie-tismului a apărut indispensabilă, pentru a evita o eventuală implozie a lui. Preţul scamatoriei: liberalizarea internă facultativă şi pestriţă a statelor europene orientale, inclusiv Germania de Est, fără ca acestea – în măsura posibilului – să părăsească organizaţia militară a Pactului de la Varşovia. Prin perestroika sa, Gorbaciov urmează să obţină: instaurarea prosperităţii printre popoarele Uniunii Sovietice şi a sateliţilor acesteia, cu asistenţa financiară occidentală; retragerea americanilor din Europa, o oarecare dezarmare a lumii libere şi, deci, destabilizarea alianţei atlantice. De asemenea, o cooperare între URSS şi cele două Germanii (Berlinul travestit în Bonn şi Bonn-ul în Berlin, dar ambele centre, de data aceasta, sub supravegherea Moscovei), cooperarea permiţând, poate, întreruperea procesului de integrare a Europei, sau cel puţin fragilizarea comunităţii europene şi debilitarea politică a statelor membre. Şi la urmă – de ce nu?– finlandizarea întregului continent, devenit o casă comună ruso-germană, la o distanţă de jumătate de secol de la Pactul Hitler-Stalin.

Pentru Gorbaciov important este să oculteze faptul că el acţionează sub presiunea evenimentelor, că e încolţit din toate părţile; să pretindă că, dimpotrivă, intervertirea situaţiei generale el a conceput-o şi o desăvârşeşte motu proprio spre beneficiul lumii întregi. Cu aureola potrivită la unghiul dorit, ca un bun actor ce este, el îşi joacă rolul şi, după cum vedem, obţine aplauzele şi primele oboluri ale lumii libere. încuviinţarea americană (şi a Japoniei) la această grandioasă operaţie ar fi răsplătită de participarea guvernului Statelor Unite (şi a Niponilor) la direcţia generală conjunctă a afacerilor europene, sau eventual planetare (teza Trilateralei). «Alianţa» mondială încheiată pe această cale ar fi în măsură, teoretic, să pretindă pacea. Până la declanşarea neprevăzutului, căci, rigidă prin ea însăşi, o astfel de formulă mondialistă de coaliţie a supraputerilor nu a inclus, în ipoteza dată, China. Fără a mai aminti de existenţa ariilor nevralgice din Asia meridională, Africa şi America Centrală şi de Sud.

– Care va fi reacţiunea Comunităţii Europene?

– Este întrebarea pe care cred că şi-o pun toţi cei doisprezece membri ai ei. Reticenţele britanice şi aspiraţia unionistă germană complică situaţia. Elanul european se resimte, şi el e elementul pe care mizează şi Gorbaciov. Perspectivele vechi au cedat prin urmare locul unui mănunchi de nedumeriri. în centrul acestora se profilează în prima linie tot problema Europei, cu numeroasele ei subprobleme europene, fără joc de cuvinte. în cazul deloc improbabil al unei tentative de accelerare a procesului de integrare continentală, ca reacţi-une la presupusul plan Gorby, două chestiuni ar deveni primordiale: principiul supranaţionalităţii şi conceptul regionalismului. Ambele tind a se impune, pentru a grăbi instaurarea uniunii politice, susceptibilă de a conferi Comunităţii o pretinsă forţă autentică. Pe de-o parte este vorba de a oficializa un dialog direct permanent între forţele locale şi executivul suprem, pe deasupra şi în detrimentul guvernelor naţionale, promise astfel marginalizării. Iar pe de altă parte, regiona-lizarea efectivă – ca sistem de organizare statală – ar fi completată cu concretizarea conceptului libertăţii de circulaţie şi de stabilire, pentru toţi cetăţenii Comunităţii şi pe toată întinderea acesteia. S-ar include, într-o astfel de radicalizare a libertăţii de mişcare, şi liberul exerciţiu al profesiunilor. Dacă fenomenul ar viza doar nivelul pur profesional, n-ar fi nimic de zis. Dar, cum s-ar putea împiedica – în astfel de condiţii – transplantări poate masive de populaţii, camuflate sau nu, deformând aşezările etnico-demografice ale anumitor teritorii? Suprimarea oricărui control intra-comunitar îmi apare şi dificilă şi periculoasă. Respingând deci federalizarea propriu-zisă, eu înclin spre formula unei confederaţii europene a patriilor, în sânul căreia ideea naţională şi-ar păstra semnificaţia şi rostul inalterate.

Ni se aduc argumente uneori atrăgătoare în favoarea formării unei naţiuni europene, la care ar conduce, în această optică, tehnologiile moderne. S-a mai spus că, faţă de lipsa de pericole exterioare, ca pe vremea «duşmăniilor seculare», diversele sentimente naţionale ale europenilor pierd din intensitate şi îşi schimbă aspectul. Dar, duşmăniile seculare sunt înlocuite cu tendinţele autonomiste, secesioniste, independentiste, ale minorităţilor etnice, destul de multe la număr, electrizate de ideea regionalismului instituţionalizat. Duşmăniilor externe le succed aşadar altele interne, mai grave. în lipsa sentimentului naţional, agrementat de toate atributele sale, identitatea spiritual-culturală a popoarelor s-ar reduce la un fel de simplu miraj folcloric, anunţând declinul. Nu sunt deci de acord cu ideea unui stat numai administrativ şi tehnocratic, construit pe ruinele conceptului de entitate naţional-politică. Iată dificultăţile europene majore, cărora urmează să li se facă faţă.

– Si comunismul?

– În Rusia modernă, pe care Gorbaciov încearcă să o construiască, practica şi teoria comuniste vor constitui o înfiorătoare sau neplăcută amintire, după cazuri, aşa cum au început să apară peste tot în lume. Un talentat desenator umorist german – nu-mi amintesc în ce jurnal – a prezentat maşina comunismului ca un automobil având roţile pătrate şi care, bineînţeles, nu se urnea din loc. Dar Gorbaciov – aş comenta eu – nu mai e la volan, ocupat cu făurirea unui alt vehicul, cu roţi aproape rotunde. Unchiul Sam şi rudele bogate din Casa comună vor face restul. Spuse în glumă, aceste lucruri rămân serioase. Comunismul e azi un spectru, şi nu e nevoie de un altul, abia ieşit din vreun proaspăt mormânt, pentru a ni-1 desemna ca atare, – cum îi spune Horatio lui Hamlet. Odată stafia dispărută – şi aici situaţia devine paradoxală – vom fi chemaţi poate să întrezărim acea «originală» Europă pe care am evocat-o: efectiv liberalizată în economie şi democratizată politiceşte la suprafaţă. O «neaşteptată» Europă uniformă, pusă deci sub ordinele unui căpitan neamţ, grijuliu să mulţumească concomitent doi generali surâzători, american şi rus, care îşi fac cu ochiul unul altuia. în timp ce alături, colonelul japonez caută, cu priviri piezişe insistente, înspre China, de unde va veni, poate, un nou «ingenios» echilibru, un nou sistem «magistral». Vreau să subliniez, repetându-mă, caracterul provizoriu – pe lângă cel incert şi aleatoriu – al eşafodajelor plănuite. Şi o ultimă observaţie: Pe urmele lui Napoleon şi Hitler, care au încercat, fiecare la un moment dat, să-şi asigure poziţiile într-o direcţie, pentru a putea întreprinde o acţiune considerată mai importantă în cealaltă, sovieticii s-au străduit mai demult, fără succes, să se libereze la Sud printr-o înţelegere cu Pekinul, pentru a se simţi în largul lor în Europa şi peste Atlantic. Putea-va oare Gorbaciov, care a inversat manevra, să-şi atingă scopul în Occident, pentru a se întoarce apoi «liniştit» spre miia de milioane de chinezi?

PĂCATELE VECHI AU UMBRE LUNGI

– Cum îi vedeţi pe români, în macro-angrenajul acesta care frizează macabrul? Este România un sindrom depresiv al Estului European?

– Micile naţiuni sunt, sau pot fi, piese uneori utile funcţionării mecanismului general. Acest rol ipotetic îşi are exigenţele sale inexorabile: înţelepciunea şi curajul constituie binomul passe-partout al marilor realizări înregistrate de cei mici. înţelepciunea fără curaj şi curajul fără înţelepciune pot salva situaţia la nevoie. Dar lipsa simultană de înţelepciune şi de curaj duce la dezastru. Această lege aşa-zicând trebuie avută în vedere în permanenţă. Eu am încredere în resursele neamului românesc, în posibilităţile sale, de care el a dat dovadă în trecut. Contribuţia sa la patrimoniul european şi mondial constituie o probă în acest sens. Iar calităţile poporului român, virtuţile de care dispune, sunt o chezăşie pentru viitor. Poate că experienţa pe care românii au acumulat-o de-a lungul veacurilor le permite, în momentele grele, să nu se grăbească a fugi – cum o fac alţii -mai înainte de a experimenta umbletul. Ştim din Eclesiast că nu cel mai iute de picior câştigă sigur cursa.’ Putem fi încredinţaţi că «momentul românesc» va veni, odată mai mult, pe scena internaţională.

– Un astfel de moment îl concepeţi manifestăndu-se spontan sau ca rezultat al unei pregătiri ce nu poate fi observată încă?

– Şi una şi alta. Spontaneitatea va fi facilitată de circumstanţe cu adevărat prielnice. Ele se pot produce oricând, iar pregătirea se face sub ochii noştri. Printre sârguincioasele preliminarii de acest gen – care nu lipsesc – doresc să desprind astăzi unul de actualitate, mai ales prin prisma celor ce am evocat până în prezent. Am fost bucuros să iau cunoştinţă, în aprilie trecut, la Palma de Mallorca, de proiectul danubian al dlui J.C.Drăgan. Am regăsit, în acest judicios plan, idei pe care le împărtăşesc, puncte comune tinzând spre o înţelegere intra-europeană a statelor dunărene din Est. Nu de mult, am preconizat asocierea viitoare la Comunitatea Europeană a ţărilor din această parte a continentului, sub forma a trei grupuri de state: baltic (Finlanda, ţările baltice şi Polonia), danubian (Cehoslovacia, Austria, Ungaria şi România) şi balcanic (Jugoslavia, Bulgaria, Albania şi Grecia). De ce? înainte de toate, pentru a respinge tentaţia care nu se sfieşte să se manifeste, de a reînvia o «Mitteleuropă» preamărind epocile imperiale, zugrăvind în aur sumbrele «închisori ale naţionalităţilor» din trecut. Propunând din nou ambiguităţile legate de fiecare undă a acelui «şarpe mare al Europei» (expresia aparţine dnei Nicole Zand, pe marginea cărţii «Danube» – tradusă din italiană – a triestinului Claudio Magris, universitar specialist în istoria imperiului habsburgic. Vezi Le Monde, 2.12.83.), care a fost Dunărea de odinioară, când bunul simţ era decretat răsvrătire şi rectitudinea prejudecată.

Pe de altă parte, se impune tuturor naţiunilor bazinului dunărean – şi unora dintre ele în mod special – o ruptură definitivă cu trecutul mitic al antagonismelor primare. O convieţuire europeană articulată pe o concomitentă grupare sectorială ar putea favoriza un modus vivendi combătând eventualele răbufniri de năravuri vetuste. «Păcatele vechi au umbră lungă»…

– Cred că e clar la cine vă gândiţi.

– La prietenii noştri de mâine, ungurii. De mâine şi nu de azi, căci, fără a mai aminti de bufona lor istorie ne-istorică a Transilvaniei, sau de alte iniţiative de acelaşi calibru, ei se manifestă iarăşi cu luări de poziţie anacronice – de pe o falsă poziţie fortificată graţie altora – distanţe inexistente întreţinând litigii imaginare. Proiectul de la Palma, al infiinţării unui organism danubian coherent, răspunde unei necesităţi imperioase.

– Câteva reflecţii finale, în chip de concluzie.

– Ţin să precizez, înainte de toate, că ideile pe care le-am des-voltat pe planul politicii mondiale sunt propuse cu rezervele exprese de rigoare. Nu e vorba de predicţii ci de contingenţe. Alte salturi gigantice, ca acelea pe care le experimentăm, ar putea infirma aparent sau momentan, anumite păreri emise, dar în care eu cred că rezidă adevărata cheie, şi a restructurării sovietice, şi a pacificării spaţiului dunărean.

Plecaţi de la însorita Albă-Iulia din început de veac, ne-am regăsit, cu povara analizelor noastre, pe aceleaşi coordonate geografice, deoarece problema esenţială – naţională, europeană şi mondială – se circumscrie din nou în zona centrală a Europei de Est. Acolo pare să se joace viitorul umanităţii, balanţa înclinând poate spre strategia gorbacioviană. Moscova locuta, causa finita? Nicidecum, mai înainte ca «ultimul» cuvânt al Occidentului (incluzând poate şi pe cei doisprezece) să fi fost pronunţat. Trăim însă o perioadă excepţional de tulbure, anii ce ne aşteaptă, dacă nu chiar lunile viitoare putând fi decisive. în ceea ce ne priveşte şi în măsura în care ne revine, vigilenţi întru apărarea sacrei moşteniri naţionale ce ne-a fost lăsată, să ne ferim de a imita pe acel personaj pickwickian, care obişnuia să înlăture problemele grele pe care le întâmpina plasându-le intacte în spatele lui.