TRAIAN FILIP

În toamna lui 1984, într-o după-amiază, tîrziu, m-a căutat la telefon, pe numărul de acasă, un domn cu o voce distinsă, uşor cîntată şi prietenoasă, ce s-a recomandat a fi Traian Filip; era în România, publicase, recent, un roman şi ar fi voit să mi-l dăruiască, dacă şi eu eram de acord. Nimeni nu ne făcuse cunoştinţa pînă atunci şi nu înţelegeam de unde auzise de mine şi cum ajunsese să-mi cunoască şi numărul de telefon. Dar invitaţia, deşi surprinzătoare, mă bucurase şi am încuviinţat cu plăcere să-l vizitez, a doua zi chiar, de dimineaţă. Abia după ce am lăsat receptorul telefonului în furcă am căzut pe gînduri şi am încercat să-mi explic acest episod neaşteptat. În lumea cu ambiţii culturale a Bucureştilor acelor ani despre Traian Filip se vorbea prea puţin şi rar şi părea chiar să fi fost uitat deşi altădată, mai la tinereţe, trecuse, pe bună dreptate, drept un personaj memorabil şi o prezenţă ce se sublinia de la sine. Acum, însă, un fel de tăcere ce avea un aer straniu înconjura, prea devreme, acest nume, însoţit, totuşi, şi de o creaţie, uitată şi ea în mod nepăsător ori poate vinovat. Aş zice chiar ceva mai mult: o „operă“ ce ar fi meritat măcar citită înainte de a fi lăsată deoparte. La drept vorbind, gîndindu-mă mai bine acum, cred că în cazul lui am întîlnit, fără să-mi fi imaginat că ar fi posibil altfel decît în epica istoricilor latini, ceea ce se cheamă „damnatio memoriae“, ştergerea numelui de pe statui, uitarea voluntară, keremul. Deşi în viaţă, părea că nu mai e, plecat departe de parcă ar fi fost plecat definitiv. Îl uitaseră aproape toţi pentru că voiau să-l uite, într-un acces de rău românesc ce am băgat de seamă abia atunci că exista în forma lui brutală, aproape palpabilă. Ceea ce se mai ştia era puţin, ocultat şi se comunica într-un fel de acoperiş cu două ape al propoziţiilor ce păstrau un aer de ambiguitate. Trăia, de fapt, de mai mulţi ani, şi nu se ştia cu precizie de cînd anume, în străinătate, la Milano unde, chiar dacă se observa uneori şi nu atît de rar, se zicea că nu se ştie cu ce altceva se ocupă în afara unui gen de „secretariat particular“ pe lîngă Iosif Constantin Drăgan. Şi formula era stupidă, neclară şi răutăcioasă. Dar, într-o ţară unde abundă personagiile cu suflet ancilar şi dorinţă de viaţă parazitară, a trăi „pe lîngă cel mai bogat român de pe planetă“ era o temă de rumori, concluzie dezagreabilă şi chiar de culpă neinteligibilă. Aproape toţi, cred astăzi cu tărie, ar fi dorit să fie în locul lui, luînd, din ceea ce îşi imaginau că ar fi viaţa aceea de Occident opulent, doar partea de loisir interminabil, de sărbătoare fără sfîrşit, adică iluzia stupidă, fantasma de rîndaş neputincios. Atitudinea era întărită, în invidia abisală ce o caracteriza, şi la vederea cîte unei cărţi poştale din cele pe care „Pip“ (cum îi spuneau cei cîţiva amici binevoitori dar destul de ocupaţi şi amnezici, la rîndul lor) le trimitea din Palma de Mallorca, din Veneţia ori din Canada. Cînd, la o vreme, să fi fost pe la sfîrşitul anilor ‘70, apăruseră prin Bucureşti, şi circulau din mînă în mînă – doar ca să se vadă căci nu se citeau, respinse cu un zîmbet de dispreţ – mai multe exemplare dintr-o carte de călătorie prin Kenya şi pe Kilimandjaro, aversiunea mută dar aproape consubstanţială cu respiraţia se ridicase pînă la nivelul cel mai de sus posibil. Să fi ajuns, ca Hemingway, să mergi la vînătoare prin „zăpezile de pe Kilimandjaro“, trăind, deci, ca un scriitor internaţional în şiruri de plăceri, voiajuri şi petreceri ce nu mai încetau – iată o idee ce nu se suporta în lumea noastră unde tonul cîntecului îl dăduseră, mai degrabă şi adeseori, incapabilii şi saltimbancii, ce nu-şi găsiseră stăpîn. Această faimă, căci, dincolo de uitarea ce se arăta doar în aparenţă, faimă era, se distingea totuşi, cu oricîtă dificultate şi impresiona în moduri diferite, creînd, cel mai adesea, un gen de frică fără cuvinte ca în faţa unui emisar al unei Puteri mari, atrăgătoare pînă la magie, dar nelămurită în lărgimea ei ce nu se putea cunoaşte pe atunci cu adevărat: lumea Banului.

Am ajuns a doua zi pe strada Austrului, în apropiere de Foişorul de Foc, pe o vreme oribilă: un amestec de frig, umezeală şi ceaţă ce se întîlneşte în Bucureşti din ce în ce mai frecvent, de parcă pînă şi clima ar începe să arate o destrămare ce s-a început. De la uşă m-a condus cineva despre care nu-mi amintesc nimic altceva decît că îmi comunicase încotro să mă îndrept şi mă invitase să-l urmez. Am urcat pe o scară ca de mânăstire, la etaj, într-un salon, apoi şi mai sus, în bibliotecă. În capătul scării mă aştepta un bărbat ce impresiona prin prestanţă şi ţinută, cu aspect de boier. Era îmbrăcat în costum de stradă, cu vestă şi cravată prinsă cu ac, un costum „sel et poivre“ cum nu se mai purta aici de demult, socotindu-se vetust. Părea o apariţie din altă lume, de fapt din alte vremuri şi, în lumea gregară cu intelectuali de inteligenţă consumată la bodegă, ce detestam dar o aflam, aici, pretutindeni, avea o irealitate ce se aprecia pe loc dacă întîlnea concepţia potrivită.

Cînd a început să vorbească, sentimentul de seninătate ce încercam s-a întărit şi mai mult. Avea ceva ce nu pot să descriu şi care s-ar înţelege doar dacă omul ar mai fi ori dacă s-ar fi înregistrat pe peliculă; un fel de aer protector, familiar şi „vechi“, creînd impresia unei cunoştinţe anterioare ce acum se reînnoadă. Mă aşteptase cu cafeaua pregătită şi cu cartea lui pe masa de lîngă sofa, unde mă instalase. Era un roman straniu, o splendoare la drept vorbind; se chema „Subconştientul Veneţiei“ şi, bineînţeles, în lumea precară de la noi nici nu s-a citit şi s-a şi uitat, sub asaltul sufletelor triviale ce ocupă scena şi azi, ca şi ieri. Îmi vorbea cu calm, alegîndu-şi cuvintele cu grijă catedratică, legănînd propoziţiile într-un fel pe care abia tîrziu l-am identificat ca fiind un reziduu al vorbirii curente în italiană. Dar nu făcea caz de aceasta. Ştia, deşi observa de departe, cam tot ce se întîmpla aici şi cunoştea „după scris“ o mulţime de nume iar pe alţii, „lumea veche“, îi ţinea mai aproape şi îi preţuia cu mai multă tragere de inimă. Astăzi, cînd îmi amintesc ce se mai ţine minte din toate acele clipe ce s-au dus, îmi dau seama că, într-un anumit fel, semăna cu „Domnul Dinu“ Adameşteanu şi poate, ca şi el, încerca să-mi transmită ceva. Dar ce anume? Nu am înţeles imediat şi nici după o vreme oarecare, deşi astăzi cred că încep să înţeleg. Avea ceva atît de diferit şi rar în singurătatea lui elegantă, de vieţuitoare de rasă veche ce nu se simţea în lărgime în acel ev tîrziu, încît cred că ar fi voit să comunice un „ceva“ misterios altcuiva care să fi putut pricepe, să-şi însuşească şi să ducă mai departe, cît şi dacă o putea. Pe atunci, fiindcă aşa spunea legenda şi o auzisem, aşteptam să-mi împărtăşească gînduri secrete şi să mă convoace într-un cerc atît de închis încît s-ar fi putut număra cei dinăuntru pe degetele de la mîini; dar aceste episoade posibile rămaseră doar legendă şi nu se consumară niciodată. Nu era, de fapt, un uneltitor ci un căuzaş, adică un „om de cauză“, care, odată ce hotărîse asupra cuiva şi înlăturase indecizia, avea un fel de solidaritate necondiţionată ce putea ajunge pînă la privaţiuni şi, poate, chiar şi pînă la sacrificiu; şi totul – fără cuvinte mari, retorică şi declaraţii ce se uită repede şi, privite cu atenţie, se arată fără conţinut.

Ţinuta lui, de o nobleţe consubstanţială, nu se poate uita. Gîndul însuşi, curăţat de pleava inutilă, avea ceva de bob de grîu cu formele de o geometrie uimitor de precisă ce îl organizau. Era „un scriitor“, adică o fiinţă îngîndurată, arătînd, îndărătul măştii aparent impasibile, de teatru elin, mari mişcări sufleteşti neliniştite şi o năzuinţă de a înţelege viaţa cumpănind judecăţile cît mai aproape de echilibrul lor ideal. Rareori am întîlnit această participare afectivă la ceea ce se cheamă, de obicei, „reflecţie“, cum am întîlnit-o la „Pip“; o reflecţie făcută cu măsură, o măsură de „om bătrîn şi bun“, ca din prispa bisericii. Mă gîndesc acum, după atîţia ani, la toate acestea şi încerc un sentiment amestecat, ce am cunoscut în mod dureros abia la această vîrstă, unde intră, fără a se distinge, un fel de vinovăţie dar şi revoltă faţă de tinereţea tulbure şi prea de tot nelămurită. Îmi amintesc, fără a mă înşela, că adeseori, de cîte ori, de fapt, ne-am întîlnit, ar fi vrut să-mi vorbească mai distinct şi sumar dar esenţial transmiţînd mesajul ce nu l-am putut primi fiindcă nu-l înţelegeam. Astfel, totul a rămas amînat, lăsat pentru mai tîrziu, pus între paranteze, un „mai tîrziu“ care n-a mai fost prea lung şi s-a încheiat fără vorbele ce, poate, ar fi putut desluşi, ceva mai devreme, enigme ce abia azi încep să pricep.

Cu „Pip“ am avut nu o prietenie, căci nu era posibilă, ci un fel de confraternitate, unde nici măcar nu trebuia să se spună ceva ca să se înţeleagă bine, pe o cale de-la-sine-înţeleasă. Venea rar în Bucureşti şi comunicam şi mai rar prin scrisori ori prin cîte o carte poştală ce îmi scria cu afecţiune. Compunea pretutindeni, era „scriitor“ şi în corespondenţă şi în vorba de toată ziua, o speţă rarissimă.

Îi citesc uneori scrisorile, prea puţine, ce mi-a trimis şi parcă îi aud vocea, o voce care potrivea cuvintele ca şi cum le-ar fi scris, alegîndu-le dinainte de a le rosti ca să nu se strecoare în ele ceva necuvenit şi nici măcar o nepotrivire, care să le maculeze. Peste tot era o distincţie cum nu se mai întîlneşte în ziua de azi dar şi o discreţie tot atît de neobişnuită. Să fi fost desăvîrşita lui bună-cuviinţă ce am învăţat s-o preţuiesc, înţelegînd-o, abia astăzi, atît de tîrziu? Sau poate gîndul că – povestind despre sine în lumea noastră unde a te plînge oricui este atitudine canonică – ar fi indecent, trivial şi necuvenit, clătinînd acel exemplu impunător, ce ne trebuie, de împăcare cu soarta nedesluşită? Cred însă, că era, pe lîngă acestea, şi un stoicism trăit, ca o concluzie însuşită ce confirma o mîndrie de om liber şi singuratic. Atît de singuratic încît acum, cînd îmi amintesc orele de odinioară ce petrecusem, atît de rar, împreună, încerc un sentiment indescriptibil de deznădejde amestecată cu spaimă. Să fie oare posibil ca, din tot ce a lăsat, să nu se mai ştie nimic, astfel încît pînă şi numele să se şteargă cu totul, din orice amintire, neluat în seamă, măcinat de un rău fără sfîrşit ca o epidemie care nu mai trece? Să fi murit de tot, fără nici o pomenire în faţa cărţilor care, existînd, par să fie arse de parcă ar sluji un vrăjmaş necunoscut şi fără chip? La drept vorbind, şi aici parcă apare un blestem tainic, o putere fără nume, un fatum straniu.

Oricît aş încerca să alung această senzaţie neliniştitoare, îmi este cu neputinţă. Unde o fi greşit „Pip“ atît de ireductibil, abisal şi definitiv încît să fi rămas din toate ale lui doar numele pe cărţi uitate şi duşmănite, ascunse nu se ştie de cine şi nu se ştie de ce, necitite, acoperite de praf în biblioteci unde adorm pentru o mie de ani ca şi cum s-ar fi aşternut peste ele aceiaşi ţărînă ce acoperă trupul nostru prea de tot trecător? Şi unde s-or fi ascuns şi în ce lume paralelă – ce aproape că le-a absorbit, sustrăgîndu-le vederii noastre – s-or fi dus cărţile pe care, fără a le încheia ori poate încheindu-le, nu apucase să le vadă căpătînd trup, nume şi viaţă, oricît de efemeră, chinuită şi blestemată ar fi putut să fie viaţa aceea? Scria un jurnal? Încheiase romanul ce îl bucura, acum mai bine de cincisprezece ani şi despre care, într-o toamnă, îmi scrisese din Spania, fericit că mai avusese putere să-l citească încă o dată şi să-l vadă aproape ieşit la lumină? Sînt întrebări pe care, uneori, încep să mi le pun şi nu le mai pot opri, repetîndu-le în gînd fără să le pot alunga şi fără a le găsi vreun răspuns; fraze obsedante, traducînd un fel de spaimă fără nume ce se învîrte ca o piază-rea, arătîndu-mi o destrămare ce se repetă şi pe care o aflu gîndindu-mă la aproape toţi cei pe care, odată, i-am preţuit fără a le putea spune pînă la capăt acel gînd secret, amînat, apoi zadarnic. Şi laolaltă cu toate acestea, se mai află ceva, un sentiment amestecat, de ciudă, stupefacţie şi de ruşine ce nu izbutesc să-l liniştesc ori să-l împiedic să apară, însenindu-mă. Cred că era în această primăvară ori pe la începutul verii cînd, aşezîndu-mi corespondenţa de altădată în ordinea ce ar fi trebuit să o capete şi răsfoind-o cu o tristeţe împăcată, am găsit o carte-poştală de atunci, de la „Pip“. Mi se părea că o citisem şi, la drept vorbind, aşa şi era. O citisem dar n-o înţelesesem. N-o înţelesesem în sensul propriu. Avea un scris chinuit, redus la un fel de linearitate modificată rar de cîte un impuls în sus sau în jos, traducînd doar intenţia de a spune; semăna tulburător cu „scrisorile din ultimii ani“, primite de la Mircea Eliade, scrise cu un chin indescriptibil, într-un fel de cuneiforme pe care, din cauza vederii tot mai slăbite, le aşternea privindu-le cu lupa. Abia acum, după atîţia ani, mesajul lui „Pip“ se întîmplase să ajungă în sfîrşit pînă la mine. Citeam, înţelegeam perfect scrisul ce-mi păruse odinioară ininteligibil – şi aşa şi era – şi, cu cît înaintam, mi se ridica un nod în gît şi, împreună cu el, apărea un sentiment al deşertăciunii definitive. Îmi scrisese atunci că era bolnav, atît de bolnav încît trebuise să îşi caute leac, un leac ce nu se putuse afla; şi-mi descria, în prea puţine vorbe, cu seninătatea lui de om mîndru, ce i se întîmplă, mărturisindu-se. În doar cîteva propoziţii, citite într-un tîrziu, „Pip“ îmi spusese că era bolnav, bolnav de moarte, că îi va fi greu să ducă această povară şi, poate, îmi mai spusese, fără să-mi spună de fapt, şi altceva, un „altceva“ tragic, îngrozitor, ce întrevedea. Iar eu, grăbit atunci sau poate pripit fără motiv, citisem neînţelegînd şi trecusem mai departe, amînînd ca s-o recitesc vreodată mai bine, un „vreodată“ care, atunci cînd a venit nu mai însemna nimic.

Şi-mi aminteam că, întîlnindu-l apoi, mi se păruse că avea în ochi o aşteptare; poate un gînd că, aflînd, i-aş putea spune o aşteptare pe care am mai văzut-o doar în ochii unei vietăţi fără grai, care s-a prăpădit în mîinile mele. Ce aştepta să-i spun atunci crezînd că ştiam? Nu ştiu. Nu înţeleg. Şi mă cuprinde o ruşine universală.